Lupul acela va fi dumnezeul tău. Lupul acela ești tu.

Sălbaticul, cel mai ambițios roman al lui Guillermo Arriaga, a apărut de curând la Editura Art, în colecția „musai”, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Dur și intens, construit pe mai multe planuri narative care se întrepătrund, romanul ne introduce în lumea adolescentului Juan Guillermo, al cărui frate mai mare a fost ucis de un grup de catolici fanatici aliați cu poliția coruptă din Mexico City. Într-un alt timp, în sălbăticia munților Canadei, un vânător inuit pe nume Amaruq urmărește un mare lup cenușiu, „Sălbaticul”, de care pare să fie legat în mod inexplicabil. În cele peste 700 de pagini ale volumului, Arriaga ne inițiază în dresajul câinilor și mitologie, în informații despre droguri și vânătoare. De altfel, Guillermo Arriaga ‒ scriitor, scenarist, regizor și producător mexican, căruia filmul Babel i-a adus o nominalizare la Oscar pentru scenariu original ‒ se definește pe sine drept „un vânător care lucrează ca scriitor”.

Pășuni

Amaruq îl văzuse de câteva ori. Era imens, cu blana de un cenușiu intens. Era suficient să mârâie o dată sau de două ori pentru ca ceilalți lupi să‑l asculte. Marele lup cenușiu a apărut din senin și l‑a detronat pe Tulugak după o luptă sângeroasă. Tulugak era șeful haitei de două ierni. Amaruq îi pusese numele Tulugak din pricina culorii sale negre, un negru pana corbului.

Mușcăturile adânci îl răniseră mortal și Tulugak a cutreierat pășunea ninsă lăsând în urmă dâre groase de sânge. Amaruq a urmat dârele și i‑a găsit leșul imens și negru la capătul unei văi. Blana nu mai era bună de nimic. Rănile i‑o distruseseră. Bucăți întregi smulse cu colții.

Luni întregi, Amaruq încercase să‑l vâneze, dar Tulugak nu se apropiase niciodată de capcane și nici nu intrase în bătaia puștii. Era un lup înțelept și isteț. Amaruq s‑a lăsat pe vine și a examinat leșul. Era un lup superb. Și‑a trecut mâna peste blana lui întunecată. Încă se simțea căldura emanată de corpul inert. I‑a tăiat coada și și‑a prins‑o la curea.

În zilele următoare, Amaruq a cercetat pajiștea cu binoclul. Spera să vadă haita condusă acum de marele lup cenușiu. Nu a văzut nimic, nici măcar urme pe zăpadă. Le auzea numai urletul noaptea, un urlet grav și intens. Zilnic, după ce se trezea, demonta cortul, strângea blănile cu care se învelise, le lega de sanie, își punea rachetele de zăpadă și o pornea înspre îndepărtatele pășuni de unde veniseră urletele.

Abia după două săptămâni a reușit să găsească urme pe zăpadă. Urmele a cincisprezece lupi. Amaruq și‑a dat seama că era vorba despre nouă femele, trei masculi tineri, doi adulți și marele lup cenușiu, masculul alfa.

Amaruq le‑a mers pe urme timp de cinci zile. Marele lup își conducea haita spre adâncurile cele mai întunecate ale pădurii. O singură dată a reușit să vadă haita alergând în depărtare. Lupul s‑a oprit, a adulmecat aerul limpede al dimineții și s‑a întors spre locul unde stătea Amaruq. I‑a văzut prin binoclu ochii galbeni, aburul respirației. Apoi lupul s‑a întors și a pornit iar la drum, urmat de restul haitei.

Amaruq și‑a dat seama din prima că acela era lupul despre care bunicul său îi spusese: „Dintre toți lupii pe care ai să‑i întâlnești în viață, unul singur va fi stăpânul tău. Îi vei aparține. Vei încerca să‑l vânezi și o să‑ți scape de fiecare dată. Te va obseda. Îl vei urmări toată viața. Lupul acela va fi dumnezeul tău. Îi vei auzi urletele în miezul nopții și vei ști că nu își cheamă haita, ci că pe tine te cheamă. Într‑o bună zi vă veți privi în ochi și vei vedea în ochii lui cine ești. Lupul acela ești tu. Vei urma zilnic glasul care te cheamă, cel al dumnezeului tău, al dumnezeului tău de necercetat. Și dacă nu vei reuși să‑l prinzi în viața asta, atunci va trebui să‑l încolțești în alte vieți, până când vei reuși să‑l prinzi.“

Amaruq s‑a uitat de pe culme la marele lup cenușiu și la haita lui care se pierdea în desișul pădurii. S‑a hotărât să‑l numească „Nujuaqtutuq“: Sălbaticul.

Mama a luat o cămașă din dulapul lui Carlos și mi‑a arătat‑o.

— O porți?

Era o cămașă în carouri, roșu cu negru, din bumbac. I‑o adusese tata când fusese în Wisconsin, trimis de fabrica de lapte ca să învețe cum se face controlul calității la fabricile de acolo. Carlos a purtat‑o de multe ori, vreme de doi ani. Dacă închid ochii și mă gândesc la Carlos, îl văd în cămașa aia.

— Nu știu dacă am s‑o îmbrac, dar aș păstra‑o.

— Te‑am întrebat dacă o îmbraci, nu dacă vrei s‑o păstrezi.

— Da, cred c‑o s‑o îmbrac.

A așezat‑o peste alte cămăși despre care mă întrebase același lucru. Era ciudat să hotărăsc dacă voi purta sau nu hainele fratelui meu mort.

Părinții mei nu s‑au putut întoarce imediat din Europa. Nu aveau suficienți bani pentru a cumpăra alte bilete de avion. S‑au văzut obligați să aștepte șase zile până când autocarul turului „Europa la îndemâna ta“ i‑a dus la Madrid, de unde s‑au întors în Mexic. Părinții mei au ajuns acasă desfigurați și taciturni. În noaptea aceea, la Florența, după ce au aflat de la mine că fiul lor cel mare fusese ucis, s‑au strâns în brațe și nu s‑au mai putut opri din plâns (așa cum nu aveam să mă opresc nici eu din plâns, în brațele lui Chelo, trei ani mai târziu). Acum, când se întorseseră, nu le mai rămăseseră nici o lacrimă.

O săptămână întreagă s‑au dus zi de zi la cimitir ca să stea lângă mormântul proaspăt al fiului lor. Mama, așa cum stătuse ca dusă pe altă lume lângă leagănul gol al geamănului meu mort, așa stătea acum la mormântul fiului înecat de ucigași aflați în slujba lui Cristos. Ca un orb citind în alfabetul Braille, mama își tot trecea degetele peste inscripția de pe piatra de mormânt, peste numele fiului ei ce zăcea sub pământ, ca și cum nu i‑ar fi venit să creadă că era mort. Atâta și‑a tot trecut palmele peste piatra funerară, că degetele au început să‑i sângereze. Tata a încercat să o convingă să nu mai facă asta, dar nu a reușit.

Au trecut zile în șir până să deschidă geamantanele grele, pline cu cadouri din Europa. Reproduceri cu Turnel Eiffel, fețe de masă cumpărate din Bruges și un cuțit de deschis scrisori, suflat cu aur, din Toledo au fost cadourile pentru bunica. O cămașă albă de in, o carte despre Leonardo da Vinci și o reproducere după mistrețul aflat la intrarea în piața din Florența au fost cadourile pentru Carlos. Mie mi‑au adus un pulover de lână din Berlin, un cuțit de vânătoare din San Sebastián și o pereche de pantofi italienești care nu mi‑au fost buni.

Mama a pus cămașa albă, mistrețul și cartea pe patul lui Carlos și acolo le‑a lăsat, ca un Moș Crăciun clandestin, care așteaptă ca spiritul fiului să vină să ia cadourile. A doua zi le‑am luat de‑acolo, fără ca mama să știe. Am citit cartea despre da Vinci, am așezat mistrețul la intrarea în camera mea și am pus cămașa pe umeraș în dulap. Mi‑am jurat ca atunci când îmi voi duce răzbunarea la capăt, s‑o îmbrac cu mândrie, ca unul care‑și păstrează cele mai bune haine pentru mult așteptata ocazie.

Sălbaticul, Guillermo Arriaga

Traducere din limba spaniolă de Marin-Mălaicu Hondrari

musai, 2018