„La barza chioară îi face Dumnezeu cuib” – vorbe de duh de la țăranul Bertoldo

Bertoldo și Bertoldino este una dintre cărțile importante ale copilăriei mele. Am recitit-o recent, amintindu-mi pe parcurs întâmplări, replici amuzante, ghicitori și, desigur, ilustrații pe care le studiasem cândva cu mare atenție și încântare. Am descoperit cu această ocazie sursa din care mi se trage afinitatea pentru proverbe și zicale, de care am fost întotdeauna atașată. Probabil că nu e singura sursă, însă, după cum îmi dau seama acum, această culegere de trei povestiri populare italiene (publicate pe la 1620) m-a făcut să îndrăgesc pastilele concentrate de înțelepciune populară și mi-a imprimat în memorie câteva zicători care m-au însoțit în toți acești ani: „fiece pasăre pe limba ei piere”, „năravul din fire n-are lecuire”, „cum ţi‑ai aşternut, aşa vei dormi”, „vorba lungă‑i sărăcia omului” și lista poate continua mult și bine.

Interesul pentru această carte mi s-a redeșteptat în urmă cu un an, după ce am vizitat o expoziție cu ilustrații originale de Silviu Băiaș, unde am recunoscut, cu surprindere, coperta unui volum de format mare pe care-l tocisem de atâta frunzărit în copilărie: Bertoldo și Bertoldino. Nu știusem niciodată numele celui care ilustrase cartea, deși figura lui Bertoldo, cu urechile sale clăpăuge și pălăria gigantică, îmi rămăsese întipărită în minte. După cum am aflat din textul de prezentare al expoziției, Silviu Băiaș, un nume de referință în domeniul graficii românești din anii ‘80-‘90, „a ales terenul necorupt ideologic al ilustrației de carte pentru copii, unde a desfășurat un univers multi-fațetat de forme și narațiuni”. Cu prima ocazie, am răscolit biblioteca părintească în speranța că voi găsi, printr-un miracol, și alte volume ilustrate de Silviu Băiaș – în special  Alfabetul vesel, cu poezii de Petre Ghelmez, o mică bijuterie vizuală pe care tare mi-aș dori s-o văd reeditată în colecția „Arthur retro” –, însă a trebuit să mă mulțumesc doar cu Bertoldo și Bertoldino.

Zeflemitor, mucalit, de o onestitate brutală și cam misogin, Bertoldo, țăranul slut și diform pe care ursitoarele l-au dăruit cu o minte ageră și ascuțită, este vedeta incontestabilă a volumului. Deși este prețuit în satul lui pentru povețele înțelepte și istorioarele hazlii, Bertoldo pleacă într-o zi spre cetatea Veronei, din dorința de a cunoaște alte lumi și alte obiceiuri. La curtea domnească, se face imediat remarcat de regele Alboino prin istețime și îndrăzneală, deși nu pregetă să spună lucrurilor pe nume și să-l scoată din pepeni pe rege, dar mai cu seamă pe regină, care-l urăște cu patimă după ce Bertoldo le joacă câteva feste femeilor din regat, făcându-le de rușine. Supus la numeroase încercări, țăranul cel inteligent găsește întotdeauna o rezolvare ingenioasă și o ieșire din cele mai complicate situații – spre încântarea regelui, furia reginei și deliciul cititorilor.

Sunt savuroase schimburile de replici dintre rege și Bertoldo, iar cartea e o sursă prețioasă de cimilituri și vorbe cu tâlc, care m-au făcut să izbucnesc în râs chiar și acum, când le-am perceput cu mintea de adult. Sunt foarte curioasă cum vor reacționa copiii de astăzi la aceste colecții de snoave, jocuri de cuvinte și povețe care pentru mine păstrează în continuare un farmec irezistibil. (Amuzantă mi s-a părut și genealogia lui Bertoldo: „Eu, Bertoldo, nepot al răposatului Bertolone, fiul lui Bertoluccio, cumătru al lui Bertolozzo di Bertolio…”.)

Măscăriciul purta numele de Fagotti şi replicile lui isteţe, până la venirea lui Bertoldo, îl făcuseră să devină bufonul preferat al regelui.

— Tu, Bertoldo, care te crezi cel mai luminat din lume – îndrăzni măscăriciul să intre şi el în vorbă –, ia spune‑mi câte mile sunt din satul tău şi până la lună?

— Câte fire de păr sunt pe capul tău.

— Cine n‑are gură, vorbeşte şi mereu călătoreşte?

— Epistola.

— Cum faci ca să nu fii nici gol şi nici îmbrăcat?

— Te acoperi cu o mreajă de prins peşti.

— Ce buruiană poate fi descoperită până şi de un orb?

— Urzica, deoarece te urzică şi pe nevăzute.

— De ce găina neagră face oul alb?

— De ce ciomagul alb face spinarea neagră?

— Când te vei lăsa de glume?

— Când n‑oi mai fi pe lume!

— Cizmele‑ţi sunt rupte în bot!

— De tine râd de nu mai pot!

Cititoarele vor remarca, fără îndoială, faptul că femeile nu sunt văzute într-o lumină prea măgulitoare de Bertoldo, care le privește cu neîncredere și le atribuie trăsături stereotipe (sunt șirete și prefăcute, un izvor de gâlceavă, incapabile să-și stăpânească curiozitatea și nedemne de a se măsura cu bărbații), însă acest aspect e compensat de atitudinea regelui, care le ia apărarea („unde lipsește femeia lipsește viața”, „fără femeie, un bărbat e ca tulpina trandafirului fără floare, numai cu ţepi, ca pomul roditor fără roade, ca fântâna frumoasă, dar secată”), dar și de personajul Marcolfei, soția lui Bertoldo, o femeie cumpătată și demnă, depozitară a înțelepciunii din popor, care istorisește tot felul de istorioare pline de tâlc.

Povestea lui Bertoldo e continuată de cea a fiului său, Bertoldino, care din nefericire nu moștenește inteligența tatălui, remarcându-se în schimb prin replici naive și isprăvi trăznite, care stârnesc râsul celor din jur. (Dacă ne luăm după obsesia lui de a număra copacii din pădure și peștii din iaz, s-ar zice că suferea de autism.) Bertoldino joacă rolul bufonului, cu ocazionale remarci sclipitoare în naivitatea sau viclenia lor, însă personalitatea lui, în lipsa aurei de genialitate a lui Bertoldo, este mai puțin savuroasă pentru un cititor adult (deși nu mă îndoiesc că va fi iubit de copii).

— După mintea ta, soarele îţi pare mai de preţ sau luna?

— După mine, se gândi adânc Bertoldino, cât de adâncă era mintea lui, aş zice că luna‑i mai de preţ, deoarece ea luminează noaptea, când e nevoie, că e întuneric, pe când soarele, blegul de el, luminează cam degeaba ziua, când şi aşa e lumină destulă.

O clipă, două, regele păru să se fi prefăcut în stană de piatră, apoi se porni pe un râs de se cutremura palatul. Şi la fel şi Marcolfa, iar Bertoldino, de râsul lor, râse şi el. Când se potoliră, regele, pornit pe veselie, îl mai întrebă ceva:

— Ia spune, Bertoldino, după tine când e cel mai bine, vreau să spun, cel mai nimerit, de cules mere?

— Când nu te vede nimeni, îi răspunse Bertoldino din propria‑i experienţă.

La final îl cunoaștem pe Cacasenno, fiul lui Bertoldino, care-i prost de dă în gropi, spre disperarea bunicii Marcolfa. Deși povestea pierde din ingeniozitatea primelor două părți, o salvează totuși istorioarele Marcolfei, iar boacănele lui Cacasenno continuă să fie o sursă de amuzament. A fost adăugată mai târziu de călugărul bolognez Adriano Banchieri (1567 - 1634), în timp ce poveștile lui Bertoldo și Bertoldino au fost preluate din folclor și îmbunătățite de Giulio Cesare Dalla Croce (1550 -1609), care le-a adăugat o consistentă încărcătură morală. Se pare că sursa de la care a plecat Dalla Croce a fost o povestire medievală în limba latină, Dialogus Salomonis et Marcolphi (Dialogul lui Solomon cu Marcolfo).

A scris și a fotografiat ediția originală a cărții Ema Cojocaru

Bertoldo și Bertoldino, Giulio Cesare Dalla Croce

Repovestire de Adriana Lăzărescu

Ilustrații de Silviu Băiaș

Colecția Arthur retro, Editura Arthur, 2019