Interviu | Liviu Papadima: Ca filolog, mă preocupă în primul rând chestiunea lui „cum citim“.

Liviu Papadima: Istoric și critic literar. Principalele domenii de interes: literatură română (secolul al XIX-lea), teorie literară (teorii ale receptării, naratologie). Cărți publicate: Un decalog sau mai multe? (2016), Mai are timpul răbdare? Studii și eseuri de istorie și critică literară (2007), Hermeneutică literară (2006), Literatură și comunicare. Relația autor – cititor în proza pașoptistă și postpașoptistă (1999), Caragiale, firește (1999). A coordonat, împreună cu David Damrosch și Theo D’haen, volumul colectiv The Canonical Debate Today. Crossing Disciplinary and Cultural Boundaries, Amsterdam – New York, Editions Rodopi, 2011. Coordonator principal al volumului Der politische Diskurs in Rumänien, București, Humanitas Educațional, 2003. A publicat studii de specialitate în română, engleză, germană și franceză în periodice sau în volume colective. A fost decan al Facultății de Litere (2004-2012), prorector al Universității din București (2012-2020), președinte al Consiliului de Coordonare al Institutului Limbii Române. Prezidează Comisia națională pentru limba și literatura română în liceu și Comisia de filologie a CNATDCU. Este membru în comisia de umanistică a CNCȘ și director al Centrului de Studii Românești din Facultatea de Litere, Universitatea din București (2020-). Membru fondator al Asociației de Literatură Generală și Comparată și al Asociației „Erudio“. Consilier prezidențial pentru educație și cultură (1999), redactor și apoi redactor-șef al publicației Vineri, supliment lunar al revistei săptămânale Dilema (1997-2000). A coordonat sau a participat la proiecte de cercetare naționale și internaționale privind literatura și cultura română: Migration and Reshaping Identities in Romanian Travel Writings 1960-2010 (2011-2014), University and School for a European Literary Canon (2010-2012), Literature Framework for Teachers in Secondary Education (2008-2011), Literatura română în cultura occidentală contemporană. Valorile literare ca vehicul al brandului cultural (2007-2010) ș.a. Lector de limba română la Institutul de limbi romanice al Universității din Viena (1991-1994) și la Facultatea de Litere, Universitatea din Amsterdam (1996-1997), profesor invitat la Universitatea din Viena (2000-2002).

Când și cum v-ați întâlnit cu cărțile?

Nu putea fi vorba despre o „întâlnire“. Am crescut în casa părintească, unde locuiesc și azi, printre cărți. Ele erau acolo din capul locului și au continuat să-și afirme prezența, mai discret sau mai ostentativ, peste tot prin casă. Biblioteca părintească a crescut constant și chiar și cele mai timpurii amintiri îmi evocă lupta neîntreruptă dintre oameni și cărți pentru spațiu locuibil. Acum câțiva ani mi-am luat inima în dinți și am donat o parte dintre volume Bibliotecii Centrale Universitare. Triajul a durat câteva luni și, în cele din urmă, după ce m-am despărțit de vreo 3.000 de exemplare mi-am dat seama că locul rămas disponibil abia se cunoștea.

Ați coordonat, prin 2010, un volum despre lectură la Editura Arthur. Reluându-i titlul, vă întreb și eu acum: care-i faza cu cititul în ziua de azi? Mai citesc copiii, elevii, tinerii, oamenii în general? Fără a fi prăpăstioși, putem vorbi de un declin al lecturii?

Copiii, elevii, tinerii, oamenii de azi mai citesc. Nu toți aceleași lucruri și nu toți la fel. Noi, „literații“, cand vorbim de „citit“, ne gândim musai la beletristică, la „ficțiune“, la romane, eventual volume de versuri, poate chiar de eseuri. Un medic se gândește la periodice de specialitate. Un analist politic, la știri de actualitate. Un istoric, la documente relevante pentru cercetările sale. Pentru un tânăr al zilelor noastre, verbul „a citi“ duce cu gândul în primul rând la mesajele postate pe mediile de socializare, Facebook, Instagram etc.

Formal, „a citi“ înseamnă parcurgerea cu ochii și procesarea cu mintea a oricărei secvențe de text, indiferent de dimensiunile și de natura acesteia. Din punctul ăsta de vedere, e întru totul îndoielnic că oamenii de azi citesc mai puțin decat cei de ieri. Este însă evident că ei citesc deopotrivă altceva și altfel decat generațiile mai vechi. Cât de vechi? Se pare că în Romania, în vremea Primului Război Mondial, abia vreo 20% dintre adulți erau alfabetizați, adică în stare să citească ceva, indiferent ce. Acum, precum bine știm, rata de analfabetism a scăzut substanțial, chiar dacă, în unele cazuri, s-a menținut destul de ridicată cota „analfabetismului funcțional“: recunoaștem literele, înțelegem cuvintele pe care acestea le compun, nu însă și sensul textelor construite cu ajutorul acestor cuvinte. La ce bun să mai citim, atunci? În ce mă privește, cred că latura strict cantitativă a chestiunii – câte persoane? cât de des? cât de mult? – e puțin relevantă. Cred chiar că întrebarea referitoare la ținta lecturii – SMS-uri? cărți? rapoarte? articole de ziar? postări? etc. – nu e crucială. Ca filolog, ca profesor de literatură, mă preocupă în primul rând chestiunea lui „cum citim“. Lecturile de care noi, cei din branșă, ne simțim atașați corespund unui anumit pattern de acțiune, pe care am vrea să-l transmitem învățăceilor noștri: debarasează-te de constrângerile exterioare de timp și citește „relaxat“, într-un ritm care să-ți permită o procesare mentală optimă a textului pe care îl parcurgi; citește atent, focalizându-te asupra înțelegerii textului și încercând să te decuplezi de la orice sursă de bruiaj; citește, totodată, „intens“, fără să sari peste pasaje care ți se par neinteresante, insistând acolo unde te confrunți cu dificultăți de înțelegere, mergând la dicționar pentru cuvinte al căror sens îți e străin, revenind asupra unor secvențe de text parcurse anterior când simți că ele ar putea începe să ți se arate într-o altă lumină... Cititul, așa cum îl vedem noi, cei „din branșă“, e o activitate deopotrivă energică și delicată în care, dacă îți dorești răsplata, investești atenție, răbdare, imaginație.

Cum ar putea să fie copiii și tinerii atrași mai mult spre carte? Ce ar trebui să facă familia, școala, lumea din jur să-i aducă în universul fascinant al lecturii?

Am coordonat, relativ recent, o teză de doctorat pe tema relației dintre lectura școlară și cea privată în rândul tinerilor. Lucrarea Florinei-Irina Dima sintetizează, între altele, un material informativ extrem de bogat privitor la programele guvernamentale de largă anvergură desfășurate atât în Europa, cât și dincolo de Ocean pentru stimularea interesului adolescenților pentru lectura literară.

Există și la noi multe inițiative în acest sens, însă cu o acoperire modestă și sustenabilitate redusă. Cred că spune foarte mult faptul că un proiect de resuscitare a bibliotecilor din mediul rural sau din micile localități urbane, o chestiune de importanță vitală dacă vrem să înlesnim accesul la carte, a fost gândit și implementat de o mare multinațională de IT și nu de statul roman. Într-un fel, situația încurajării lecturii beletristice seamănă foarte mult cu actualele deziderate logistice ale campaniei de vaccinare împotriva COVID-19. Nu este suficient să spui „vaccinați-vă!“ pentru ca oamenii să se inșire obedient la coadă pană le va veni rândul. E nevoie de o strategie concertată și de alocarea resurselor necesare. Ce pot face părinții pentru a-i îndemna pe copiii lor să citească? Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de dificil de transpus în realitate: să citească ei înșiși, să le facă propriilor copii recomandări de lectură, să discute cu ei pe marginea cărților citite. Nu-i o meserie ușoară, cea de consilier de lectură, dar cred că orice părinte responsabil și orice profesor de română care își ia misiunea în serios ar trebui să-i dedice un minim de atenție. Din păcate, adesea școala, cât și familia, se mărginesc să îi certe pe copii pentru lucruri de care se arată deopotrivă culpabile. Nu poți convinge de utilitatea și de necesitatea lecturii, atâta vreme cât rămane o activitate pe care tu însuți o ocolești.

Cartea și tehnologia digitală: împreună sau separat, fiecare pe drumul ei? Cum vedeți cartea în era ICT?

Nu cred că sunt două entități opozabile. Să nu uităm, întâi de toate, că și cartea e tot „tehnologie“. Tiparul a schimbat fundamental mersul lumii – întâi de toate, funcționarea minților noastre – tot așa cum internetul i-a dat valențe cu totul surprinzătoare. Să nu uităm că, încă dinainte de a fi propriu-zis „carte“, încă dinainte de Gutenberg, aceasta a fost un soi de „obiect virtual“, altceva și mult mai mult decât o înșiruire de semne pe un suport oarecare. În plus, am văzut din istoria speciei homo sapiens că războaiele tehnologice, ca și războaiele armate, nu se încheie decât arareori și în cazuri întru totul nefericite prin exterminarea adversarului ci, de regulă, printr-un armistițiu, printr-o pace rezonabilă, care reașază echilibrul în alte raporturi de putere. S-a pronosticat deja odinioară că radioul va elimina presa scrisă, dar predicția s-a dovedit eronată. O tehnologie care putea asocia atât sunetul, cât și imaginea, în raport de simultaneitate față de realitățile reprezentate – televiziunea, prin care spectatorii au putut viziona în direct, „live“, atentatul împotriva lui John Kennedy sau primii pași pe Lună – a fost creditată ca uzurpatoarea deopotrivă a radioului, cât și a textului tipărit. Acum, marea amenințare culturofobă e ântrupată de internet. Paradoxal însă, tocmai acest parvenit sanguinar este cel care a făcut posibil un acces la nevolnica cultură scrisă de o amploare fără precedent în istoria umanității. Cât de ipocrit ar trebui să fiu ca să scriu că tehnologiile digitale vor anihila zestrea culturii cărții folosind, așa cum fac de decenii bune, o tastatură de computer pentru a-mi pune gândurile în ordine și pentru a le da voce?

Interviul integral poate fi citit în Numărul 18-19 al revistei Tribuna Învățământului.