#Interviu Hallgrímur Helgason: Când scrii ficțiune, poți deveni oricine. Asta e frumusețea literaturii

Scriitorul Hallgrímur Helgason a interacționat întâmplător cu Brynhildur Georgia Björnsson, nepoata primului președinte al Islandei. Se întâmpla în timpul unei campanii electorale, când, din dorința de a o ajuta pe fosta lui soție, care este politiciană, a sunat mai multe persoane pentru a le convinge să voteze.

A fost fascinat din primul moment de Brynhildur Georgia Björnsson. În vârstă de optzeci de ani, femeia locuia singură într-un garaj. Cu toate acestea, era mereu în contact cu ceilalți, pentru că își petrecea ultimele zile din viață în mediul online. A stat de vorbă cu ea mai bine de o oră, timp în care a aflat povestea vieții ei și, după câțiva ani, a redat-o în romanul Femeia la 1000°C, care, deși este inspirat din realitate, își urmează propriul curs ficțional.

Herra Björnsson, personajul principal al romanului Femeia la 1000°C, publicat în România în colecția musai a editurii Art, își trăiește la optzeci de ani începutul sfârșitului vieții. Dar este pregătită: și-a făcut deja programare la crematoriu, unde i se garantează o dispariție rapidă la 1000 °C.

Hallgrímur Helgason spune că nu i-a fost ușor să scrie această carte din perspectiva unei femei. Scriitorul islandez susține că aceasta este frumusețea când scrii ficțiune. „Poți deveni orice. Poți descrie lumea din perspectiva unui copil, a unui câine, a unei păsări. Totul este permis.“

Despre singurătate și izolare, despre cum a scris un roman de succes pornind de la o discuție telefonică și despre cum au reacționat cititorii după ce a fost publicată cartea Femeia la 1000°C vorbește scriitorul Hallgrímur Helgason, într-un interviu realizat de Dorina Călin.

Dorina Călin: În romanul Femeia la 1000°C există un echilibru între ficțiune și realitate. Pe de-o parte, poți citi această carte și să crezi că toate acele întâmplări înspăimântătoare sunt reale. Pe de altă parte, nu este greu să crezi că e vorba de ficțiune pură. Cum a fost pentru dumneavoastră să scrieți această carte? Ați încercat să găsiți acest echilibru? Să nu mergeți prea mult într-o anumită direcție?

Hallgrímur Helgason: Sursa de inspirație pentru această carte este o femeie care a avut o viață uimitoare. O biografie a sa a fost publicată în 1983, se numește Unsprezece vieți. Ea a avut o viață plină de evenimente, a locuit în foarte multe locuri. A fost nepoata primului președinte al Islandei. Când am început să mă documentez despre acest subiect, am găsit foarte multe informații picante și am folosit multe dintre ele. Dar, în roman, sunt și foarte multe idei care nu sunt bazate pe fapte reale. Cred că pot spune că este un procent egal între realitate și ficțiune.

D.C.: Așa cum spuneați, romanul are la bază viața nepoatei primului președinte al Islandei. Herra, personajul principal din această carte, are un excelent simț al umorului în ciuda tuturor greutăților prin care a trecut. Sunt curioasă dacă femeia care a fost sursa de inspirație pentru acest roman avea același simț al umorului sau e doar meritul dumneavoastră că ea apare astfel portretizată în carte.

H.H.: Adevărata femeie avea un simț al umorului dezvoltat, era foarte amuzantă. O să vă povestesc cum am descoperit-o pe această femeie. A fost pur și simplu o întâmplare: o ajutam pe fosta mea soție, care este politiciană, la campania electorală din 2005. Am mers la sediul Partidului Social Democrat din Reykjavík și mi s-a cerut să sun la întâmplare câțiva oameni de pe o listă. La numărul 3 pe această listă era o femeie în vârstă care locuia într-un garaj. Era ea. Nu știam nimic despre această femeie înainte de asta și am ajuns să vorbesc cu ea vreo oră. Am uitat de alegeri. Ea mi-a spus imediat: „Nu o să votez pentru nemernicii ăia de comuniști!” A fost, într-un fel, amuzantă de la început, mi-a stârnit interesul, mi-a povestit despre viața ei în garaj, despre cum era mereu online. Mi-a povestit despre diferențele dintre Yahoo! și Google, am fost fascinat de ea pentru că era o femeie de 80 de ani, dar foarte modernă. Trăia singură în garaj, nu putea să se dea jos din pat pentru că suferea de o afecțiune pulmonară. M-am gândit că ar putea fi un bun subiect pentru un roman, m-am gândit la asta timp de 2 ani și, când m-am hotărât să scriu, am vrut s-o vizitez, dar ea murise. Deci, eu nu am întâlnit-o niciodată, însă am găsit foarte multe informații pe internet și în cărți și m-am folosit de ele.

D.C.: A fost o întâmplare fericită ceea ce vi s-a întâmplat. Este prima dată când descoperiți o poveste grozavă din pură întâmplare?

H.H: Cred că întotdeauna găsești povești bune din pură întâmplare. Am scris o carte după o idee care mi-a venit în vis. Nu știi niciodată, trebuie să fii mereu alert, să fii mereu pregătit și să urmezi o idee. Instinctul este un factor foarte important pentru un scriitor, trebuie să-ți urmezi instinctul.

D.C.: Scrieți romane, poezii, piese de teatru, scenarii... Știți de la început cum veți folosi o idee?

H.H.: Într-un fel, ideile vin întotdeauna cu o mică etichetă: aceasta este o idee pentru o poezie, aceasta este o idee pentru o piesă de teatru, aceasta este o idee pentru un roman. Întotdeauna știu ce formă va lua.

D.C.: Și nu ați schimbat niciodată?

H.H.: Nu, dar am făcut o versiune pentru scenă pentru această carte, Femeia la 1000°C. A fost foarte populară în Islanda. La un moment dat, am scris un text despre care am crezut că ar fi un film bun, dar eram așa sătul să scriu scenarii care nu erau transformate în filme că am decis să fie un roman.

D.C.: Romanul Femeia la 1000°C este practic jurnalul unei femei de 80 de ani care se pregătește să moară. Cum a fost pentru dumneavoastră să scrieți din perspectiva unei femei?

H.H.: A fost foarte interesant, provocator, am fost entuziasmat de ideea de a încerca să devin o femeie în vârstă, să gândesc ca o femeie în vârstă. S-a schimbat totul la 180 de grade pentru mine: nu doar că am încercat să fiu o femeie, ci o femeie în vârstă, o femeie izolată. A fost palpitant. Bineînțeles, ea este puțin masculină. Cred că asta s-a întâmplat pentru că am fost inspirat de această femeie reală. Ea era foarte dură, era modelată după viața ei dificilă. Am considerat că ea trebuie să fie puțin masculină, să nu fie prea feminină. Cred că este o îmbinare între cele două sexe. Poți vedea asta și de pe coperta cărții. Unii oameni au crezut că este Karl Lagerfeld. A fost dificil să mă pun în pielea unei femei, au fost anumite lucruri pe care nu le știam. De exemplu, nu am avut niciodată menstruație, a trebuit să mă informez despre asta. Cum este să te culci cu un bărbat? N-am făcut nici asta niciodată. Cum este să fii violată? A trebuit să fac un efort să-mi imaginez noi experiențe, dar asta este frumusețea când scrii ficțiune: poți deveni orice, poți descrie lumea din perspectiva unui copil, a unui câine, a unei păsări. Totul este permis! Tot ce contează este literatura de calitate și spre asta tinzi, dar nu știi niciodată dacă o să reușești sau nu să o obții. Asta este frumusețea literaturii: ești liber să devii oricine.

D.C.: Sunt multe scene în carte în care subiecte sensibile sunt prezentate într-o notă amuzantă. De exemplu, când Herra sună la crematoriu ca să facă programare pentru incinerare și află că programările se fac doar pentru persoanele decedate. Iar ea atunci spune: „Fiți fără griji, voi fi moartă la momentul respectiv”. V-ați gândit, înainte de a publica romanul, la cum vor reacționa cititorii? Mai ales că este o carte inspirată din viața unei persoane reale.

H.H.: Am fost îngrijorat de această dată pentru că este vorba de o carte inspirată din viața unei persoane reale. Nu eram sigur dacă familiei ei îi va plăcea. De fapt, eram destul de sigur că nu-i va plăcea. Am purtat câteva discuții cu fiica femeii, ne-am întâlnit de câteva ori, am vorbit despre mama ei. Ea a citit cartea înainte să fie publicată. La început i-a plăcut, dar la final nu i-a plăcut și mi-a cerut să schimb. Nu am putut să fac asta, m-am gândit că o să distrug cartea dacă voi schimba. Așa că am avut de ales să fiu o persoană bună cu o carte mediocră sau o persoană rea cu o carte bună. A fost o alegere dificilă, dar în cele din urmă am ales să fiu o persoană rea cu o carte bună. Bineînțeles, am fost îngrijorat că familiei nu o să-i placă romanul. Și așa s-a întâmplat: au scris articole în ziare, au încercat să interzică romanul, au încercat să mă dea în judecată, au încercat să facă foarte multe lucruri. Dar, în cele din urmă, acțiunile lor au ajutat romanul să capete atenție.

D.C.: Având în vedere reacțiile oamenilor, ați regretat vreun moment că ați publicat această carte?

H.H.: Bineînțeles, este dificil când afli că rănești oameni, dar arta poate fi crudă și trebuie să-ți asculți instinctul, trebuie sa asculți de artă, nu de sentimentele oamenilor. Sper că femeia din spatele cărții este fericită în privința felului în care am scris-o. Deși, n-am de unde s-o știu.

D.C.: La un moment dat în carte Herra spune o frază care mie mi-a plăcut foarte mult: „Pe timp de război, suntem mereu singuri și, sincer, cred că această singurătate mi-a modelat într-o anumită măsură viața; întotdeauna am găsit întrucâtva tristă nevoia asta de a-ți petrece toată viața în compania acelorași oameni.” Sunteți de acord cu personajul din această carte? Și ce înseamnă singurătatea pentru dumneavoastră?

H.H.: Nu prea am experimentat singurătatea. Când ești scriitor, artist nu ești niciodată singur. Ai mereu personajele cu tine, ai arta ta cu tine. Nu prea ai timp suficient să fii cu opera ta, deci nu prea știu ce înseamnă singurătatea. Cunosc acest sentiment de a încerca să fiu singur pentru a lucra. Când aveam 45 de ani, trăisem ca un artist singuratic jumătate din viața mea și mi-am dat seama că e o viață pustie și că-mi doresc să am o familie. În acel moment m-am simțit puțin singur, lipsea ceva din viața mea. Herra nu-i place pe oameni. Îi plac oamenii mai puțin decât îmi plac mie, ea vrea să fie singură. Cred că cea mai fericită fază a vieții ei este aceasta în care trăiește singură într-un garaj. Este singură, dar este în continuare în contact cu lumea pentru că este online și poate urmări tot ce se întâmplă. Poate chiar intra în computerele celorlați. Într-un fel, este ca Dumnezeu: este invizibilă, dar este foarte activă. Asta a fost o idee palpitantă pentru mine: să scriu despre o persoană pe care nu o poți vedea, dar care este foarte activă și are multe idei despre lume.

D.C.: Herra este, de fapt, o persoană modernă. În prezent, oamenii petrec mai mult timp în fața ecranelor în mediul online decât interacționând față în față.

H.H.: Astăzi, toți au devenit Herra: singuri în garaj, în fața unui computer. Am aflat asta citind în presă despre oameni care au decis să rămână acasă și să nu facă nimic altceva decât să fie în fața computerului. Așa este, de fapt, viața unui scriitor. Eu am trăit într-un fel de carantină toată viața. Când am citit acele articole din presă m-am gândit: ce este în neregulă cu asta? Este ceva foarte plăcut. Dar acum, toți cred că trebuie să devină scriitori.

D.C.: Care este situația in Islanda în această perioadă în care majoritatea țărilor lumii încearcă să găsească soluții pentru limitarea răspândirii noului coronavirus? Vi s-au schimbat planurile din cauza pandemiei de coronavirus?

H.H.: Oamenilor li se permite să iasă din casă dacă nu sunt în carantină, regula de bază este că trebuie să stai la doi metri distanță față de ceilalți. Această situație te face să te temi, să privești viața într-un mod diferit, să ai multă grijă, să petreci mai mult timp cu familia. Sunt fel și fel de griji. Vor veni vremuri dificile, va fi criză economică, am mai trecut prin așa ceva în 2008-2009. Știm cum este și sperăm să ne revenim rapid. Planurile mele nu au fost afectate, am fost norocos. Am publicat cea mai recentă carte în urmă cu doi ani, deci nu aveam călătorii programate, nu aveam planuri în această primăvară. Așa că am putut continua să scriu. Singura diferență a fost că fiica mea cea mică, care are doi ani, nu mai merge la grădiniță și am fost nevoiți să schimbăm anumite lucruri. Încerc să scriu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar este destul de dificil, sunt multe probleme. Am doi copii mai mari, ei nu merg la școală, trebuie să-i supraveghez mereu. Concentrarea nu este cum ar trebui să fie. Dar sunt vremuri interesante și trăim o experiență interesantă. Încerc să privesc partea pozitivă: cred că societatea va fi diferită după această perioadă, cred că vom înțelege mai bine care sunt lucrurile importante în viață. Nu trebuie să ne grăbim tot timpul, oamenii nu se relaxează. Poate asta vom învăța. Sper.

   Reykjavik 1968                                                                  Reykjavik 2016

D.C.: Sunteți nu doar scriitor, ci și pictor. Dacă ar fi să realizați un tablou despre această perioadă, cum ar arăta?

H.H.: Când pictez, nu știu dinainte cum va arăta. Nu vă pot spune exact, dar cred că ar fi un tablou în culori întunecate și ar avea fețe triste. Poate și puțin cețos. În Islanda avem un cuvânt asemănător cu COVID, și anume, COVIS. Așa numim noi situația aceasta de acum – asta înseamnă o vreme înzăpezită, cețoasă, prin care-ți este greu să vezi.

D.C.: La ce lucrați acum?

H.H.: În 2018 am publicat o carte în Islanda, se numește Sixty Kilos of Sunshine. Este un roman istoric. Am încercat să descriu trecerea de la Evul Mediu Întunecat la perioada modernă. A avut succes în Islanda, a câștigat premii, vânzările au fost foarte bune și oamenii vor să afle mai multe. Acum scriu un sequel care ar urma să fie publicat în 2021. De asemenea, termin o carte de poezii, care va fi publicată anul acesta. Și pictez.

Vreau să le mulțumesc cititorilor din România: Femeia la 1000°C a fost publicată în 12 țări, dar n-am avut reacții atât de bune ca-n România. Nu știu de ce. Poate simțul umorului este foarte dezvoltat la voi în țară, se pare că înțelegeți această carte mai bine decât alții. Iar eu sunt fericit!

Ascultă aici interviul realizat de Dorina Călin cu scriitorul Hallgrímur Helgason pentru Radio România Cultural.

Sursa foto: hallgrimurhelgason.com