Inspirată de forța personajului Platanos și de lumea pe care o creează în jurul său, Oana Purice a invitat-o pe Doina Ruști să ne povestească mai multe din culisele romanului omonim.

Publicat de Editura Youngart, Platanos este romanul în care Doina Ruști continuă povestirea cu același nume, inclusă în manualul de limba română de clasa a VIII-a, apărut la Editura Art, care a fermecat multe generații de elevii. Misteriosul Platanos este aici văzut prin ochii celui care voia să-i devină prieten, dar are și șansa să-și spună propriile povești.  În interviul de mai jos veți afla detalii despre procesul de creare a protagonistului, despre ancorele unei lumi în continuă schimbare, despre cum crizele uneori nerezolvate ale adolescenților pot naște emoții și dorințe capabile să schimbe realitatea. În același timp, veți descoperi ecourile creatoare pe care lectura romanului Platanos le-a avut în rândurile tinerilor lui cititori din întreaga țară.

Fularul alb, care dansează în ninsoare ca un balerin, este obiectul magic care schimbă ordinea și firea vieții din Platanos, cel mai recent roman pentru adolescenți, publicat de Editura Youngart. Care a fost pentru dumneavoastră, de-a lungul carierei de scriitoare, „fularul alb” care-a adus marile schimbări?

Încrederea în mine și în forțele mele. De câte ori m-am aflat în situații tulburi a apărut daimonul personal, acea ființă pe care o avem cu toții încă de la început, înțepată, uneori malițioasă, plină de ironii ori de ifose. De multe ori gata să te demobilizeze. Ei bine, acest daimon, cu toate defectele lui, mi-a menținut moralul la cote înalte, printr-o încredere fără rezerve în șansele mele. Oricât de absurd ar fi fost lucrul început de mine, mă asigura că-l voi duce la bun sfârșit. N-am lăsat nimic neterminat. În viața mea sunt multe fapte, poate că nu toate lăudabile, dar cu siguranță absolut toate duse până la capăt. Încheiate. De aici și vine bucuria mea de a scrie finalul, partea cea mai importantă a unei povești. Cred că este punctul forte al scrierilor mele. Iubesc deznodământul pentru că zeul meu interior nu mi-a permis niciodată să las lucrul neterminat, ceea ce mi-a dat nu doar un confort spiritual, ci și credința că dorințele mi se împlinesc, că există un șal alb care colindă lumea, ca să deseneze harta aspirațiilor mele.

Dialogul dintre Iulian și tatăl său, în care băiatul îi reproșează că nu este bibliotecar, mi s-a părut a fi cel mai puternic episod din roman. Cum ați găsit intriga aceasta? Și de ce ați decis, prin Iulian, ca tatăl să rămână neatins de marea transformare, Vegetalita?

Puțini sunt mulțumiți cu poziția socială moștenită și cu toate că de cele mai multe ori subiectul este tabu, iar oamenii evită să vorbească despre această nemulțumire, ea continuă să persiste până la maturizarea definitivă. Legătura dintre părinți și copii este pe viață. În multe situații, și unii, și alții evaluează just realitatea și, în ciuda nemulțumirilor, își iubesc până la capăt legăturile de sânge. Prin urmare, când Iulian hotărăște să schimbe lumea, nu se încumetă să-l supună schimbării pe tatăl său. Are o imagine a lui, dar și dragoste filială, care îl împiedică să modifice condiția acelui tată din mintea sa. Totul în lume este în metamorfoză non-stop, dar niciodată ecuația tată-fiu. Părinții rămân egali cu imaginea standard din mintea copilului, mereu tineri, mereu frumoși, iar copiii sunt copii pentru părinții lor, chiar și după ce acești copii îmbătrânesc. Prin urmare, Iulian vrea ca lumea să se schimbe, mai puțin reperele lui statornice: tatăl, câinele, casa. La ele se va întoarce periodic, ca să-și recapete încrederea în sine. Nicio renunțare nu e definitivă.

Într-un podcast spuneți că v-a inspirat în povestea aceasta și butada lui Constantin Brâncuși, „La umbra marilor copaci nu crește nimic”. Platanos devine inițial un lider informal al colegilor de sanatoriu, iar apoi chiar preia frâiele propagandei și ale puterii. Deși e construit ca un antierou, umanitatea lui mi s-a părut cea mai pregnantă. Care a fost procesul conceperii acestui personaj, ce straturi i-ați adăugat, la ce ați renunțat?

Platanos este inițial străinul misterios, fascinant. El apare în centrul de tratament experimental, al primelor cazuri de vegetalită. Este o apariție care domină totul în jur, exact ca platanul (copacul maiestuos), înrudit cu el. Sisinel vrea neapărat să devină prietenul său, face din el un model, exact ce ni se întâmplă tuturor în momentele de singurătate, de nesiguranță. Dar modelele sunt viabile doar în lumea ideală, a aspirațiilor. Vedetele rămân pe ecran, personalitățile culturale – în cărți, iar eroii sunt doar efigii istorice. Or, Sisinel se află la prima lui întâlnire cu un model, prin urmare, face acel pas riscant, de a se pune în umbra unui platan.

Am continuat personajul din acest punct, încercând să povestesc despre straturile numeroase care ascund adevărata natură a unui om: Iulian e fascinant, apoi deținătorul unei povești credibile (cea a experimentelor tatălui său imaginar). Ca apoi să se transforme în posibilul deținător al adevărului cuprins în Caietul vărgat. Toate astea sunt doar aparențele de care uzează orice om pentru a căpăta atenția semenilor săi. În cele din urmă, Platanos devine ceea ce este orice adolescent: o ființă nesigură, care se teme de ratare, nemulțumită de statutul său social. Or criza nerezolvată, întreținută cu insistență, declanșează în cele din urmă violența, furia împotriva lumii. Iar aici trebuie să spun că mânia este de multe feluri: ca a lui Ahile (din Iliada), instinctuală. Apoi, există o nemulțumire care ucide intențiile inițiale și chiar natura omenească. Furiosul crede că are dreptate absolută. Dar să nu uităm că orice om cuprins de furie are un strop de îndoială, așteaptă ca cineva să-l oprească, să-i dea o speranță.

Platanos îi cucerește pe colegi prin înfățișare, prin tonul vocii, prin poveștile spuse. Cu toții vor să-i fie prieteni, mai ales Sisinel. Dar un dialog ca cel de mai jos, dintre cei doi, devine un motiv anticipativ pentru ce avea să descopere Sisinel mai târziu:

„— Tocmai de-aia, a conchis el, niciun om nu trebuie să aștepte ori să pornească în căutarea nu știu cărui noroc. 

— Dar ce să facă atunci? am întrebat eu. 

— Să-și schimbe viața. Să schimbe lucrurile, dacă e nevoie chiar cu sabia în mână. Tăind capetele care îi stau în cale.”

Ați avut de la început în minte radicalizarea lui Platanos din final sau ea s-a conturat pe parcurs?

De la începutul romanului? Da. În povestire nu mă gândisem atât de departe. Dar cum am păstrat integral povestirea (la insistențele cititorilor), a trebuit să anticip finalul încă din primele capitole, cum bine ai sesizat.  La aceasta s-a adăugat un tip de fabulație (povestea inițială despre tatăl preocupat de hibrizi), ca tampon între imaginea exemplară, din povestire, și cea tiranică, de la finalul romanului.

Spuneți într-un text recent: „Adolescenții de azi practică o lectură participativă. Caută un construct existențial de tip metaforic.” Ați folosit alte tehnici narative, alte artificii de stil atunci când ați scris acest roman pentru adolescenți în comparație cu celelalte romane ale dumneavoastră?

Pe parcursul unui roman nu există intenții de conectare cu cititorul. Povestea a mers ca de obicei, în concordanță cu plăcerile și interesele unei perioade în care am experimentat posibilitățile confesiunii. Sunt aici mai multe perspective și tipuri de a povesti. Deși există un narator principal (Sisinel), Caietul vărgat aduce mărturisirea lui Platanos. În esență e un roman care oferă câteva posibilități ale scrierii la persoana I, fără a transforma totul într-o relatare naivă. Am compensat scrierea de tip obiectiv (cu autor omniscient, personaje de tip realist) printr-o expunere personală, în care perspectiva epică dă varietate: Sisinel observă, relatează, are câteva reflecții, narează lucruri întâmplate anterior etc. – ținând în permanență cont de ce se vede în tabloul general. Perspectiva lui este a exploratorului. Și mă aștept ca tehnica să fie nuanțată prin imaginația fără egal a cititorilor, care participă prin construcții personale la orice lectură, ca în acest proiect al elevilor de la  gimnaziul Liceului Tehnologic Electrotimiș din Timișoara.

Ori ca în aces ingenios Platanos, făcut din file de carte, de către elevii de la Mircea Eliade (Sighișoara):

De la publicarea acestui roman v-ați întâlnit cu numeroși cititori, tineri care au fost fascinați de povestea lui Platanos și înduioșați de parcursul lui Sisinel. Care este cel mai puternic, cel mai emoționant ecou pe care l-ați primit de la adolescenții cu care ați vorbit? Dar cea mai grea întrebare?

N-aș vrea să fac un clasament al întâlnirilor. Mi-a plăcut entuziasmul elevilor de la Sava, m-a atins emoția declanșată de întâlnirea cu elevii de la Liceul German. Am fost surprinsă de capacitățile imaginative ale elevilor din Sighișoara. Mi-a plăcut mult căldura de la Cervantes, curiozitatea sinceră  de la Jean Monnet și am avut o experiență insolită la Lorca etc. Dar cele mai dificile întrebări le-am primit la Colegiul Național Mihai Viteazul. Acolo am primit o întrebare complexă despre anatomia revoluțiilor.

În general întrebările venite de la elevi sunt mature și variate.

Trebuie să spun însă că m-a impresionat cel mai mult întâlnirea cu elevii din Mologești, o școală din mediul rural, dintre cele care rezistă greu, grație câte unui pedagog dăruit, în cazul de față – profesor Mihaela Dabija. Elevii din Mologești, Vâlcea, au un podcast de top, în cadrul căruia am stat de vorbă fără grabă. Dar au și un ziar, de toată lauda.