Interviu cu scriitorul Florin Bican despre volumul „Răsciclopedia de povești”
După o serie de cărți pentru copii publicate la Editura Arthur, îndrăgitul scriitor Florin Bican revine cu Răsciclopedia de povești, un volum cu versuri năstrușnice pentru adulți, însoțite de ilustrațiile artistului Matei Branea. I-am pus câteva întrebări autorului pentru a afla mai multe din culisele acestei cărți deștepte și pline de umor, pe care o veți putea găsi în curând la Salonul Internațional de Carte Bookfest de la Romexpo, unde Florin Bican va oferi autografe în standul Grupului Editorial Art.
*Fotografia este o simulare cu scop de prezentare și pot exista diferențe față de cartea propriu-zisă.
Florin Bican, la Editura Art apare în curând Răsciclopedia, o ediție revăzută și adăugită a volumului „Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc”. Pe lângă cele trei parodii în versuri ale unor texte celebre, cuprinsul „Răsciclopediei” dezvăluie multe titluri noi – dar cel mai bine ne povestești tu ce aduce nou această ediție și ce-i așteaptă pe cititorii proaspăt sosiți, care n-au apucat să citească „Reciclopedia”.
În Răsciclopedie sunt, e drept, multe titluri noi față de Reciclopedia… din 2013. Dar au fost generate pe baza aceluiași algoritm. Noul volum e tot un spațiu decorat cu junk sculptures – așa văd piesele care îl compun. Alcătuirea lor e o tentativă de reintegrare a unor frânturi de texte, mai mult sau mai puțin literare, eșuate în afara contextului lor de origine. Îmi place să preiau aceste frânturi și să construiesc în jurul lor un nou context. Inevitabil, printre ele se regăsesc ecouri din textele cu care se confruntă copiii în primii ani de școală, de multe ori împotriva voinței lor. Vorbesc, mai ales, de cei care erau copii acum mai bine de șaizeci de ani, deși văd că unele din poezioarele de atunci au rămas în circulație. Pe acestea le prelucrez și le asamblez în construcții noi, care dau replica originalului dintr-o perspectivă disimulat ignorantă. În „Răsciclopedie” am „lucrat” cu „Muma lu’ Ștefan cel Mare” (din nou!), cu balena lu’ Jacques Prévert, în premieră, cu texte din vechiul meu abecedar și din folclorul de grădiniță, cu un banc auzit prima oară în liceu – toate grefate pe situații oarecum actuale. Până și pe Roald Dahl l-am „acuplat monstruos” cu Alecsandri.
Ilustrație de Matei Branea pentru poemul „Robert nu putea să zică… (…o poveste mult mai mică)”
În poeziile tale pline de umor și referințe inteligente, personaje „prăfuite” ca Prâslea, Nastratin sau Eminescu sunt plasate într-un context modern, neașteptat, iar poeme clasice precum Muma lui Ștefan cel Mare sau La pêche à la baleine a lui Jacques Prévert sunt puncte de pornire pentru propria ta versiune ritmată. De unde vine această preocupare pentru reciclarea poveștilor, dar și plăcerea de a da replica unor poeme celebre?
Văd în reciclare o modalitate de a „desprăfui” personaje și texte care, cred eu, încă au ceva a spune… Căci nu atât ele, sireacele, sunt prăfuite, cât percepția noastră îndelung expusă la ele. De pe această percepție încerc eu să scutur praful, sperând să stimulez o revizitare împrospătătoare a unor texte „obosite” de neatenția cititorului. Mă pierd ferice într-un exercițiu de „defamiliarizare”, sau insolitare, cum îi spuneau vechii formaliști. Și sper să-i încurajez și pe cititori să aplice aceeași tehnică textelor citite – să iasă din ele pentru a reintra acolo cu o percepție proaspătă, purificată de praful rutinei. Am început acest exercițiu încă din clasa întâi, când textele din abecedar mi se păreau atât de sufocante prin lipsa lor de perspectivă, încât inventam povești alternative pe baza lor, ca să mă pot raporta, cât de cât, la ele.
Din cele 17 poezii din „Răsciclopedia de povești”, care te-a distrat cel mai copios atunci când ai scris-o? Și ne poți spune câteva versuri de care ești foarte mulțumit? Printre multe alte exemple, mie mi s-a părut irezistibil poemul „Eminescu merge la sală”: Pe lângă sala din Copou / Adesea am trecut. / Îmi cumpărasem trening nou, / Adus de peste Prut. / Aveam adidași scumpi, isteți, / Șosete de frotir, / Iar tu aveai pentru poeți / Un suveran sictir.
Mă bucur că ai găsit poemul cu Eminescu la sală „irezistibil”. Aici, sursa mea de inspirație nu a fost atât Eminescu, cât poetul britanic de origine maghiară George Szirtes, care a scris un ciclu de poeme unde trimitea la sală poeți de la Milton și John Donne la Emily Dickinson, și le comenta performanțele în stilul lor propriu. Încă visez să extind experimentul calistenic „Eminescu” și la alți poeți din patrimoniul nostru. Și recunosc că și mie mi-au plăcut versurile pe care le citezi. Alte versuri de care mă declar „mulțumit” sunt cele din „A vrut o băbuță”: Ce-și zicea băbuța? „Fiindcă mă bătu,/ Îi arăt io lui ce-nseamnă #MeToo.” Iar de distrat, m-am distrat copios la fiecare poezie pe care am scris-o pentru acest volum, care s-a coagulat în decursul mai multor ani.
Și în „Răsciclopedia” regăsim ilustrațiile lui Matei Branea realizate pentru „Reciclopedia”, cu accente de culoare care se schimbă de la un poem la altul: galben pentru „Povestea cea fără rost cu Prâslea-Nastratin cel prost”, roșu pentru „Cu elevul Mariean, la școală-n Uzbekistan” și verde pentru „Robert nu putea să zică… (…o poveste mult mai mică)”. Cum a fost colaborarea cu Matei Branea și care e ilustrația ta preferată din volum, dacă poți alege doar una?
Colaborarea cu Matei a fost un poem în sine. A fost o onoare să-mi văd reciclările ilustrate/interpretate de autorul lui „Omulan!”. Nu m-am gândit o clipă să-i dau sugestii ce și cum să ilustreze. După predarea textului, rolul meu în această colaborare a fost doar să mă minunez de soluțiile grafice propuse de el și să mă bucur de felul în care ilustrațiile făceau vizibile lucruri din afara textului, de dincolo de el, așa cum trebuie să facă orice ilustrație bună. Am mai colaborat cu Matei și la traducerea poveștii unui autor german, pe care a ilustrat-o, dar cartea a rămas nepublicată. Era despre un băiețel care „procesează”, cu un umor delicat, moartea bunicului său, de care fusese foarte atașat. Dar cine ar citi la noi așa ceva…? Sau, mă rog, cine ar publica?
Ilustrațiile mele favorite sunt… multe. Chiar toate – fiecare surprinde un aspect al textului care s-a dovedit o revelație și pentru mine. Dar, ca să enumăr doar câteva, aș menționa palatul lu’ Maharaj, dansul Vandanei – a se remarca diagrama coregrafică indicată prin săgeți, care pentru mine a fost o trimitere la Andy Warhol, dar și la Paul Klee – și profa de română din „Robert…”.
Ilustrație de Matei Branea pentru poemul „Povestea cea fără rost cu Prâslea-Nastratin cel prost”
Sunt unele scenarii atât de trăsnite, de pildă întâlnirea cu Parameciu în pădure la Moeciu, încât îmi pun inevitabila întrebare: cum găsești toate ideile acestea? Și ce îndrumare i-ai da unui cititor mai mult sau mai puțin tânăr care visează să scrie cândva propria carte, pentru a-și găsi originalitatea?
Păi… cred că ideile mă găsesc pe mine. În orice caz, eu nu le caut. Adică nu conștient. Iar dacă recunosc potențialul ideilor și le exploatez – când mă găsesc ele –, asta se datorează lecturii. Datorită lecturilor recunosc o idee productivă și încerc s-o țes într-un context – adică în două contexte: un context dat de (i)realitatea imediată și unul livresc. În povestea cu parameciu la Moeciu, de pildă, contextul real era chiar pădurea de la Moeciu în care mă aflam, iar cel livresc, manualul de biologie în care am citit pentru prima oară despre parameci. Desigur, asta e o versiune simplificată a lucrurilor. Dar, în general, e nevoie de două contexte – cu cât mai divergente, cu atât mai bine – și de un „declanșator” care să le pună într-o relație – cu cât mai implauzibilă, cu atât mai bine. Originalitatea rezidă în divergență și în implauzibilitate.
Iar pe cititorul care „visează să scrie cândva propria carte” l-aș îndruma să nu se oprească din citit până când nu sesizează ideile productive și recunoaște contextele divergente și implauzibile pe care, pornind de la ideile respective, le va face să conveargă în mod plauzibil. Și, desigur, să continue să citească, precum bine zicea Bacovia: „Nu râde… citește nainte.”
