Interviu cu Miruna Șmit despre volumul „Ruine”: „Mi-am dorit ca cititorul să experimenteze într-o manieră personală lumea fictivă a cărții, alături de protagonistă”
Miruna Șmit este o artistă foarte tânără și talentată, care a debutat la Editura Grafic cu volumul Ruine, un roman grafic în care imaginea are întâietate, iar cuvintele sunt reduse la strictul necesar. Alături de protagonista cărții, pătrundem într-o lume fantastică. plină de primejdii, în căutarea Orașului Pierdut. Fiindcă prezentarea artistei este destul de scurtă, i-am pus câteva întrebări Mirunei Șmit pentru a afla mai multe despre procesul ei de lucru și sursele de inspirație.
Miruna, spune-ne câteva lucruri despre tine. Pot fi și povești în toată regula.:)
Sunt pasionată de povești și încerc să le experimentez în cât mai multe medii artistice: cărți ilustrate, benzi desenate, animații, jocuri video. Îmi doresc la rândul meu să-mi împărtășesc ideile și poveștile. Îmi place să lucrez în foarte multe tehnici, și de multe ori încerc să adaptez tehnica, stilul și mediul la genul de poveste pe care o spun. Natura este o inspirație când vine vorba de orice proiect la care lucrez, iar unul dintre artiștii mei preferați este Hayao Miyazaki. Mă fascinează reprezentarea naturii în filmele și manga-urile sale, atât vizual cât și la nivelul poveștii și conceptului.
Ruine e ca un roman de aventuri, doar că mare parte din poveste se construiește din ilustrații. Cum ți-a venit ideea cărții?
Mi-am dorit să fac o bandă desenată în care povestea să fie o interpretare personală a structurii basmului clasic. Am vrut să redau o călătorie inițiatică a eroului care se maturizează prin traversarea și explorarea ținuturilor fantastice. Am pus accentul pe atmosferă și pe spațiul natural în care deseori eroina se rătăcește. Ea este mai mult un explorator decât clasicul căutător de comori sau erou războinic. În ilustrațiile create am încercat să redau emoțiile personajului, care e copleșit de spațiul parcurs, de natură, și să descriu în amănunt călătoria sa.
De ce ai preferat să vorbești prin imagini, în loc să ai, de pildă, un narator omniscient care să relateze acțiunea pas cu pas?
Intenția mea a fost mereu să comunic vizual acțiunile romanului grafic, de a-i oferi cititorului prilejul de a căuta în imagine semnificațiile, atât pe cele evidente, cât și pe cele ascunse. În momentul în care protagonista îl întâlnește pe vânătorul de monștri, am apelat la dialog pentru a crea o relație autentică între cei doi și pentru a-i caracteriza mai bine. Prin dialogul personajelor, cititorul se poate identifica mai ușor și poate empatiza mai mult cu protagoniștii. Un alt tip de text, precum intervențiile unui narator omniscient, în acest caz, ar fi împiedicat imersiunea în poveste și l-ar fi îndepărtat pe cititor de personaje.
Am aflat că Ruine este prima ta carte de bandă desenată. Lucrezi la un nou proiect acum?
Da, am mai multe proiecte care se desfășoară simultan. Am terminat recent de scris și ilustrat un jurnal vizual despre o societate fictivă a unor broaște dintr-un ținut mlăștinos. Pe lângă asta, m-am ocupat de dezvoltarea mai multor povești pentru cărți ilustrate, pe care aștept cu nerăbdare să le definitivez.
Spoiler alert! Recunosc că n-am înțeles foarte bine finalul. Ne poți da câteva indicii suplimentare? Și dacă tot discutăm despre detalii, mie mi-a trecut prin cap că scheletul din puț ar putea fi chiar tatăl fetei, despre care nu aflăm dacă mai este sau nu în viață.
Scheletul de la început a fost un aventurier care a sfârșit tragic și care anticipează finalul cărții, Orașul Pierdut în ruină. L-am folosit pentru a da un avertisment legat de evenimentele care urmează și pericolele ascunse în ținuturile explorate de personaj. Prin intermediul său, protagonista găsește harta. Deși nu e tatăl fetei, el amintește de figura paternă și îi oferă un imbold protagonistei de a porni în călătorie.
Legat de final, mi-am dorit ca el să fie unul deschis, să le permită cititorilor sa vină cu propriile răspunsuri și concluzii, în funcție de indiciile și evenimentele analizate pe parcurs. Până acum, am avut surprinderea să observ interpretări diametral opuse, care mi s-au părut fascinante – unele mai mult sau mai puțin optimiste, în funcție de viziunea fiecăruia. Mi-am dorit încă de la început ca cititorul să fie participativ și, alături de protagonistă, să experimenteze într-o manieră personală lumea fictivă creată.
