Interviu | Andreea Caleman: Cu „Oameni anxioși” Backman și-a ridicat singur ștacheta

Foto @ Andreea Caleman (arhivă personală)

Ce i-ai spune lui Fredrik Backman dacă l-ai vedea după ce ai tradus Oameni anxioși?

„Salut, Fredrik! Sunt Andreea! Îmi pare bine să te cunosc!” i-aș spune, pentru că suedezii sunt foarte politicoși, dar neprotocolari, și pentru că e posibil să mă pierd și să nu mai apuc să-i spun absolut nimic după asta. Dacă reușesc să mă adun și nu îmi scapă vreo tâmpenie, i-aș zice că editura care îl publică în România a reușit să traducă Oameni anxioși înaintea celor din SUA, Germania sau Franța. Că mi-a plăcut la nebunie fiindcă e dureros de actuală, căci am trecut cu toții prin experiența de a fi închiși într-un apartament și am trăit cu toții o anxietate colectivă în pandemia asta. I-aș spune și că e îngrozitor de haioasă, că am râs cu lacrimi. Că iepurele în chiloți e personajul meu preferat. Pe urmă aș schimba subiectul și am vorbi despre altceva. Nici eu, nici el nu suntem prea competenți social, așa că aș alege ceva simplu. Fotbal, de pildă. Sau ciocolată.

Te-ai integra într-o școală de traducere în care este fetișizat originalul sau preferi mai degrabă să ai o libertate mai mare?

Mă străduiesc să fiu cât mai aproape de original. Pentru mine libertatea în traduceri are reguli clare – am libertatea să aleg cuvântul cel mai potrivit, dar nu să folosesc un cuvânt mai bun decât cel preferat de autor. Uneori îmi pare rău că trebuie să las câte o frază pe care o consider stângace în original, dar mi se pare necinstit să o fac să sune mai bine. Ar ieși o altă carte. Am, însă, libertatea să înlocuiesc o înjurătură cu totul, dar având grijă să fie ceva la fel de puternic. Cele mai multe înjurături n-au forță dacă le traduci mot a mot. Colegii de breaslă din SUA au libertatea să scoată cu totul înjurăturile, dar eu zic că toată lumea pierde în cazul ăla, nu știu…

Așadar, nu fetișizez originalul, dar îl respect, pentru că are mai multă experiență de viață, da?

Cât de apropiată te simți de autorii pe care-i traduci?

Depinde cât de puternic se simte autorul în propriul scris. La unii simți mai mult stilul, la alții simți și omul. Pe Astrid Lindgren nu o „văd” în cărțile ei, personajele se descurcă singure, zburdă libere, sunt foarte vocale și fermecătoare, nu te mai gândești la autor. Pe Backman îl văd, e printre personajele lui tot timpul, cu o măsuță pliabilă și un scăunel cu trei picioare, un stilou și o  bucată de hârtie – un petic, nu o foaie de hârtie. Nu-i place să stea în picioare, așa mi-l imaginez eu. Stilou are sigur, i l-a dat cadou un prieten, Niklas. Backman e gata mereu să mai aranjeze ceva la câte un personaj – o șuviță de păr, o replică. Nu vrea să fie apropiat de cititori, dar stă pe-aproape, nu se poate abține, își face de lucru pe-acolo pe unde ai și tu treabă, ca să te sâcâie, ca să se asigure că toată lumea respectă regulile. Cum care reguli?

Contează dacă autorul este în viață sau nu?

Contează, sigur. E ceva aparte să întâlnești un autor pe care l-ai tradus sau l-ai citit. Practic vorbind, e și foarte convenabil să poți discuta cu un autor o frază, ceva ce n-ai înțeles. Să auzi cum vede un autor un anume personaj e un privilegiu! Atâta că poți să rămâi mască fiindcă tu ronțăiai biscuitul ăla când ai tradus o anume frază și autorul îți spune, din senin, cât de mult a însemnat fraza aia pentru el! Totuși n-am simțit niciodată că aș avea ceva de discutat cu Selma Lagerlöf, de pildă. Dar mi-ar fi plăcut să merg la pescuit cu Tove Jansson sau să o văd pictând.

Te-ai simțit intimidată de monștrii sacri?

Da. L-am cunoscut pe Torgny Lindgren, un autor suedez care, la vremea aceea, era un monstru sacru regulamentar, în viață. După trei minute de conversație, transpiram, dar mi-a făcut cu ochiul prietenește și mi-a zis că nu scrie el e-mailurile de răspuns către traducători, așa că habar n-are ce prostii mi-o fi scris. M-a pufnit râsul. Atunci am și înțeles că sacralitatea unui astfel de „monstru” stă în abilitatea de a se autodesacraliza în fața noastră.

Bine, pe mine mă intimidează și doamnele de la poștă, dacă vrei să știi, dar dumnealor nu sunt sacre, bănuiesc că nu se pune.

Ai vreun ritual de lucru atunci când traduci?

Da. Traduc câteva pagini din cartea respectivă din prima, ca să zic așa. Doar câteva, înainte să o citesc în întregime. Îmi fac o primă impresie. Mi se pare interesant să văd ce simt după ce am citit toată cartea și mă apuc efectiv de traducere. Fredrik Backman și Astrid Lindgren au o sinceritate și o hotărâre a scrisului care face prima impresie să rămână neschimbată până la sfârșit. La alții am găsit expresia, ritmul doar după ce am terminat și am trecut de multe, multe ori prin text – Ellen Raskin, de pildă.

A, și trebuie să fie ușile dulapului din dreapta închise. Altfel nu pot să scriu niciun rând. Ăsta nu știu dacă e un ritual, e doar vina „colegilor de birou” (da, lucrez de-acasă) care lasă ușile deschise (și căni murdare peste tot).

Folk med ångest - ediția originală a romanului Oameni anxioși

Îți mai amintești care a fost reacția ta când ai citit prima dată ceva scris de Backman? 

Da. Am citit Un bărbat pe nume Ove pentru că Editura Art m-a întrebat dacă aș vrea să o traduc. Am citit-o într-o noapte, era clar semn bun. Mă aflam în Suedia și reacția a fost să mă duc a doua zi să văd cum e organizată încăperea pentru reciclarea gunoiului, pe care o păzește Ove cu sfințenie, să nu cumva să arunce cineva în containerul greșit. M-a impresionat exactitatea descrierii și mi-am dat seama că Backman e Ove. Romanul fusese respins de vreo nu știu câte edituri ca neavând potențial comercial. Restul e istorie și editurile acelea și-au ros unghiile până la cot. Mi-a fost un pic milă de editurile alea, cred că a fost un moment delicat în redacție când tirajul lui Ove a sărit de două milioane.

Care ți se pare cel mai bine scris roman al lui? Dar cel mai bine tradus?

Cel mai bine scris mi se pare Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău. E foarte greu să imaginezi și să ții sub control atâtea planuri narative și atâtea personaje fără să plictisești. Unii au zis că asta o face greoaie – deloc, trebuie doar să nu te încordezi, să o citești cu relaxarea unui copil de opt ani, atunci curge nestingherit textul. Sigur, e un exercițiu de voință pentru un adult să mai fie un cititor de opt ani, dar asta e genialitatea cărții. (Nu, nu e scrisă pentru copii de opt ani – copiilor de opt ani dați-le Astrid Lindgren, vă rog!)

Cel mai bine tradus mi se pare Oameni anxioși. Am avut la dispoziție un timp dilatat de circumstanțele extraordinare aduse de coronavirus. Am avut tot timpul din lume, din care s-au extirpat multe ritualuri cotidiene, în care s-a insinuat angoasa și m-am identificat brusc cu toate personajele. Ceea ce a fost bizar, dar util.

Ce argumente ai folosi dacă ar trebui să convingi pe cineva că Backman este un scriitor foarte bun?

Scriitorul preferat al lui Backman e Astrid Lindgren. Când ești autor și scriitorul tău preferat e Astrid Lindgren, înseamnă negreșit că te vei strădui până în pânzele albe să stăpânești o anume simplitate și eleganță în scris. Dacă reușești măcar pe jumătate ce a reușit Lindgren, atunci gata, ești un scriitor bun. E un soi de axiomă, așa.

Cineva care înțelege și poate să scrie așa despre angoasa de a fi om mare și de a te preface că ești normal e un scriitor bun: „Unii dintre noi nu reușesc niciodată să controleze haosul din jur, așa că viața merge înainte fără voia noastră. Pământul gonește cu două milioane de kilometri pe oră prin spațiul cosmic, iar noi tremurăm cuprinși de panică, aruncați pe te miri unde, ca niște șosete rătăcite. Inimile ne sunt ca de săpun, ne alunecă din mâini în clipa în care ne destindem un pic, se avântă, se îndrăgostesc și sunt frânte la întâmplare. N-avem niciun control. Așa că învățăm să ne prefacem tot timpul”.

Cărțile lui sunt citite de o anumită doamnă din bloc, care pe mine mă sperie de când eram mică. Sunt citite de mama mea. Le citea și tata, pentru că i-a zis mama că e Ove și  a crezut că e o insultă și pe urmă nu s-a putut abține de la următoarea. Și toți colegii de birou ai verișoarei mele. Le citesc și toți oamenii care descarcă ilegal Un bărbat pe nume Ove în pedefe de pe site-uri. Și, dacă ești dispus să comiți ilegalități pentru o carte… nu știu, dar eu zic că asta înseamnă că e un scriitor foarte bun.

Cum plasezi noul lui roman în raport cu celelalte? Ți se pare diferit?

Mi se pare diferit ca și construcție – e ca o piesă de teatru de cameră, cu dialoguri ca niște meciuri de ping-pong. E diferit de celelalte prin combinația dibace de situații statice în care personajele reușesc să fie foarte dinamice doar prin ce spun. După mine cu Oameni anxioși, Backman și-a ridicat singur ștacheta și a dat și semnalul că poate aborda, dacă o să aibă chef, și alte genuri.

Oameni anxioși este o mărturie personală. Sigur, cu personaje imaginare, ca și celelalte romane, dar aici sunt voci în capul lui Backman. A scris-o într-o pauză de la seria cu Scandalul – Noi contra voastră (da, scrie și volumul al treilea, o să aflăm ce s-a întâmplat cu Benji, a promis!). Bate câmpii ca să scape de demonii depresiei, ne spune verde în față că habar n-avem niciunii ce facem, inclusiv el. Ne minte, apoi ne spune adevărul, ca să ne irite. Ne face să plângem cu intenție, ne facem să râdem ca să mai uităm de durere. Știe că n-avem nicio șansă, dar ne consolează că totul va fi bine. Dacă ne spălăm pe mâini, firește.