În curând, în colecția Cărți cult: „Fiecare moare singur”, de Hans Fallada

Romanul Fiecare moare singur este inspirat de povestea adevărată a unor oameni simpli care au luptat împotriva nazismului: Otto și Elisa Hampel, un cuplu de vârstă mijlocie din Berlinul anului 1940, al căror dosar întocmit de Gestapo a ajuns în posesia lui Hans Fallada prin intermediul unui prieten. În roman, Otto și Anna Quangel duc o existență discretă în Germania aflată sub teroarea regimului nazist. După ce află de moartea fiului lor pe front, soții Quangel încep să se revolte și să răspândească prin oraș cărți poștale cu mesaje anti-naziste. Chiar dacă lupta lor constă în fapte aparent fără însemnătate, ceea ce fac ei îi poate costa viața. Mai mult decât o altă carte pe tema nazismului și a Holocaustului, Fiecare moare singur vorbește despre viața germanilor de rând, care au căzut la rândul lor victime persecuției naziste, dar și despre influența nebănuită pe care până și un mărunt gest de sfidare o poate avea asupra unui regim totalitar.

CAPITOLUL 2

Ce‑a avut de comentat Baldur Persicke

Când Otto Quangel trecu prin faţa uşii familiei Persicke, dinăuntru se auziră urlete şi ţipete amestecate cu strigăte de bucurie. Quangel grăbi pasul, sperând că n‑o să întâlnească pe nici unul dintre ei. Stăteau în aceeaşi casă de zece ani, dar Quangel a încercat să‑i evite mereu cât a putut, încă de pe vremea când Persicke era doar un cârciumar neînsemnat şi destul de certăreţ. Acum familia Persicke e mare şi tare, bătrânul a pus gheara pe toate funcţiile posibile din partid, băieţii mai mari erau în SS. Banii nu păreau să fie o problemă pentru ei.

Un motiv în plus să aibă grijă. Cei de teapa lor voiau să fie tot timpul apreciaţi de partid şi asta se întâmpla doar dacă făceau ceva pentru partid. Să faci ceva însemna, de exemplu, să torni pe cineva pe motiv c‑ar fi ascultat un post de radio străin. Tocmai de‑aia, Quangel a împachetat de mult radiourile din camera lui Otto şi le‑a dus în pivniţă. Nu puteai fi niciodată îndeajuns de prudent în vremurile alea, când fiecare era spionul celuilalt, KZ‑ul din Sachsenhausen se extindea pe zi ce trece, iar ghilotina avea de lucru în fiecare zi la Plötze. El n‑avea nevoie de radio, dar Anna s‑a împotrivit când le‑a luat de‑acolo. I‑a citat proverbul ăla vechi, cu „conştiinţa liniştită doarme şi pe furtună“. Cu toate că proverbul ăla nu mai era valabil de mult şi nici nu era sigur că fusese vreodată.

Astfel de gânduri îi treceau prin cap lui Quangel în timp ce cobora scările şi traversa curtea care dădea spre stradă.

Ţipetele şi chiotele din apartamentul familiei Persicke se explicau prin faptul că Baldur – odorul familiei, licean acum, şi care, în caz că lui taică‑său îi reuşesc pilele, o să ajungă chiar la Napola – aşadar, Baldur găsise o fotografie în Volkischer Beobachter, o fotografie care îi reprezintă pe Führer şi pe mareşalul Göring. Sub fotografie scrie: „La aflarea veştii capitulării Franţei“. Vestea cu pricina pare să‑i fi încântat pe cei fotografiați: Göring râde cu gura până la urechi, schimonosindu‑şi faţa umflată, în timp ce Führerul se bate peste coapse de încântare.

Cei din familia Persicke se bucură şi râd la fel de tare ca cei doi din fotografie, dar Baldur, odorul, îi întrerupe nemulţumit:

— Chiar nu observaţi nimic ciudat în poza aia?

Membrii familiei se holbează la el, neştiind ce să creadă. Sunt atât de convinşi de superioritatea spirituală a acestui copil de şaisprezece ani, că nu îndrăznesc nici măcar să‑şi dea cu părerea.

— Haideţi! spune Baldur. Gândiţi‑vă puţin! Poza a fost făcută de un fotograf de ziar. Credeţi că era de faţă când au primit vestea capitulării? Ca să nu mai zic că vestea aia o fi venit prin telefon sau prin curier, poate chiar printr‑un general francez. În fotografie nu se vede nimic din toate astea. Se văd doar ei doi, singuri în grădină, distrându‑se…

Părinţii şi fraţii lui Baldur stau în continuare nemişcaţi, fără să spună nimic, şi se holbează la el. Din cauza atenţiei încordate cu care‑l privesc, feţele lor au căpătat o expresie prostească. Bătrânul Persicke şi‑ar turna mai degrabă un şnaps, dar nu îndrăzneşte câtă vreme vorbeşte Baldur. Ştie din experienţă cât de tare se enervează când prelegerile sale politice nu sunt urmărite cu suficientă atenţie.

Baldur începe să turuie:

— Păi, poza e falsificată, e clar că n‑au fost fotografiaţi la primirea veştii, ci la câteva ore după aceea, sau chiar în ziua următoare. Şi acum, uitaţi‑vă cum se bucură Führerul, se loveşte peste coapse de bucurie! Credeţi că un om de calibrul lui se bucură în halul ăsta şi‑a doua zi? La o veste ca asta? El îşi face deja planurile pentru Anglia, se gândeşte cum să‑i aranjeze pe Tommies. Nuuu, poza asta e o făcătură, de la declanşare până la plesnitul peste coapse! Praf în ochii prostimii!

În clipa asta, cei din jur se holbează la Baldur de parcă ar fi fost exact proştii cărora li se arunca praf în ochi. Dacă n‑ar fi fost vorba despre Baldur, s‑ar fi dus la Gestapo să‑l denunţe.

Dar Baldur îşi continuă tirada:

— Vedeţi, tocmai în asta constă măreţia Führerului: că nu permite nimănui să‑şi bage nasul în planurile sale. Toată lumea crede că se bucură de victoria asupra Franţei şi, când colo, poate că adună navele de luptă ca să invadeze Anglia. E o lecţie pe care ar trebui s‑o învăţăm și noi: niciodată să nu trâmbiţăm cine suntem şi ce avem de gând!

Ceilalţi dau din cap entuziaşti: în sfârşit au impresia c‑au înţeles încotro bate. Baldur continuă însă iritat:

— Da, bine că daţi din cap! Dar şi voi faceţi exact pe dos! Cât o fi trecut? Acum nici jumătate de oră, l‑am auzit pe tata spunând poştăriţei că baba Rosenthal ar trebui să ne ofere cafea şi prăjituri…

— Aoleu, vaca aia de jidancă! spune tatăl pe un ton vinovat, parcă cerându‑şi scuze.

— Mă rog, recunoaşte fiul, prea multă zarvă n‑o să se facă dacă păţeşte ceva. Dar de ce să vorbim cu cei din jur despre lucruri din astea? Paza bună trece primejdia rea. Uitaţi‑vă numai la vecinul ăla de deasupra noastră, Quangel. Un cuvânt n‑ai s‑auzi de la el, însă sunt sigur că vede şi‑aude şi‑o să găsească fără‑ndoială pe cineva care să‑l asculte, dacă o să vrea. Iar când o să vrea să vorbească, o să spună că cei din familia Persicke nu ştiu să‑şi ţină gura, că nu‑s oameni pe care să te bazezi, că nu poţi să le împărtăşeşti nimic, şi‑atunci ne‑am dus dracului. Cel puţin, tu, tată, şi nu te‑aştepta să mişc vreun deget ca să te scot iar din rahat, unde‑oi fi tu, într‑un penitenciar, la Moabit sau la Plötze.

Nimeni nu spune nimic, dar chiar şi un ins plin de sine ca Baldur îşi dă seama că tăcerea asta poate să ascundă păreri diferite. De aceea adaugă rapid, încercând să‑i câştige măcar pe fraţii săi:

— Cu toţii am vrea să ajungem mai departe decât tata. Şi cum am putea reuşi? Numai prin partid. De asta vă zic să facem ca Führerul: să le aruncăm praf în ochi, să ne prefacem că le suntem prieteni şi apoi, când nimeni nu bănuieşte nimic, scăpăm de ei. O să vedeţi c‑o să remarce şi partidul. Familia Persicke e capabilă de orice, orice!

Se uită încă o dată la poza care‑i înfăţişează pe Hitler şi pe Göring râzând, dă scurt din cap şi umple paharele, dându‑le de înţeles că şi‑a încheiat prelegerea.

— Nu te strâmba, tată, mi‑am spus şi eu o dată părerea! zice râzând.

— Deocamdată n‑ai decât şaişpe’ ani şi eşti fiu‑meu, îi răspunde bătrânul îndurerat.

— Iar tu eşti babacu’ meu, pe care l‑am văzut abţiguit prea des ca să mă mai poată domina, spune Baldur, repezit, făcând‑o să râdă chiar şi pe maică‑sa, o femeie de altfel fricoasă. Ei, lasă, tată, o să vină şi vremea noastră, iar atunci o să vezi cum o să ne plimbăm fiecare cu maşina lui şi‑o să‑ţi cumpărăm şampanie în fiecare zi, de‑o să te saturi!

Fiecare moare singur, Hans Fallada

Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie

Colecția Cărți cult

ART, 2018