Avanpremieră | „Jungla de piatră” de William Carlsen

În 1839, diplomatul John L. Stephens și artistul britanic Frederick Catherwood pornesc în aventura vieții lor pentru a desluși enigma unor vechi orașe din America Centrală, ale căror ruine fuseseră înghițite de junglă cu secole în urmă. Într-un climat marcat de teribile turbulențe politice și sociale, cei doi vor cerceta siturile de la Copán, Palenque, Uxmal, Chichen Itzá, Tulum, aducând în atenția întregii lumi vestigiile mayașe. William Carlsen reface traseul descoperirii acestei civilizații uitate, relatând totodată excepționalele destine ale celor doi exploratori. În volum sunt reproduse superbele desene realizate de Frederick Catherwood în timpul expediției.

Citește un fragment din carte:

PARTEA ÎNTÂI

EXPEDIȚIA

1

Sud, 1839

Cu treisprezece ani înainte, până să se ivească zorii, Stephens avea să urce la bordul unui bric englez, gata să pornească în cea mai îndrăzneață și mai uimitoare călătorie a vieții sale. Dimineața devreme, când fluxul începea să crească în jurul docurilor de pe Fluviul Hudson din New York, Mary Ann, cu pânzele atârnând în aerul nemișcat, a ridicat ancora. „Străzile și cheiurile erau liniștite, Parcul Battery era pustiu și, în momentul plecării în această călătorie cu o durată necunoscută, părea mai frumos ca oricând“, avea să scrie Stephens.

Panoramă a Manhattanului în 1851

Era a treia zi a lunii octombrie din anul 1839. Nava s‑a lăsat purtată de fluxul în creștere în jurul lui Castle Garden, cândva o fortăreață în apele de lângă Battery, apoi a ocolit cu încetineală Governors Island în tovărășia unei baleniere imense ce se îndrepta către Pacific. În afară de Stephens, la bordul ambarcațiunii mai era un singur pasager, artistul și arhitectul englez Frederick Catherwood. Stephens urma să împlinească în curând 34 de ani; Catherwood, mai înalt și mai slab decât tovarășul său, era cu șase ani mai în vârstă. Erau un cuplu ciudat, având personalități contrastante în multe privințe, dar erau prieteni, iar acum, în baza unei înțelegeri scrise, și colegi. Stephens, care era avocat, redactase el însuși neobișnuitul lor contract. Câțiva prieteni i‑au condus până la Narrows, la capătul Brooklynului, unde și‑au luat rămas‑bun și au debarcat, fiind urmați, o oră mai târziu, de cârmaciul portului. Acum, rămași numai în tovărășia căpitanului de pe Mary Ann și a micului echipaj, cei doi așteptau să se pornească vântul. După un timp, pânzele au început să se umfle îndreptând cu încetineală către est, către Atlantic, vasul cu două catarge. În cele din urmă, au ocolit Sandy Hook și cei doi bărbați au putut privi cum ținuturile muntoase din New Jersey dispar dincolo de linia orizontului apusean, odată cu soarele. 

A doua zi dimineață erau în larg. Se îndreptau spre sud, către Golful Honduras. În acea perioadă, golful era un loc străin pentru cei mai mulți locuitori ai Americii de Nord. Rutele comerciale ale Statelor Unite către sud se concentrau asupra regiunii Caraibe: Indiile de Vest, Cuba și Jamaica, toate aflate la est, departe de golf. Rutele maritime continuau apoi către sud prin Marea Caraibilor, ocoleau protuberanța „estică“ a Americii de Sud, apoi coborau, ocolind vârful sudic al continentului, Capul Horn, pătrunzând în Pacific. Existau motive temeinice pentru care rutele comerciale americane ocoleau Golful Honduras, o întindere de apă cu forma unui triunghi bont ce pătrundea adânc în coasta Americii Centrale, la sud de Mexic. Cu mai bine de 300 de ani în urmă, în 1502, la puțin timp după ce Columb îi traversase apele în timpul ultimei sale călătorii în Lumea Nouă, o cortină imensă fusese trasă pornind din Mexic către sud, înconjurând uscatul Americii Centrale și de Sud. Conchistadorii care l‑au urmat pe Columb și conducătorii lor din Spania închiseseră porțile Americii Spaniole pentru restul lumii. Situația va începe să se schimbe abia odată cu frământările politice din Europa de la începutul secolului al XIX‑lea. Revoluția franceză și ascensiunea lui Napoleon Bonaparte declanșaseră destrămarea Imperiului Spaniol.

Una câte una, coloniile spaniole din America se eliberaseră de sub dominația lui și cortina începuse să se ridice. În acest fel, misterioasele tărâmuri din sud, izolate atâția ani de locuitorii Americii de Nord, li se deschideau, în sfârșit, dinainte. În vreme ce comercianții Statelor Unite nu s‑au grăbit să profite de prilej, rivalii lor englezi, mereu gata să‑și extindă granițele imperiului, își asiguraseră deja un avanpost pe o latură a Golfului Honduras. Creaseră un refugiu la marginea Peninsulei Yucatán, înființând o colonie numită Belize. Așezarea engleză era protejată de un șir lung de recife de corali și insulițe care îi apăraseră vreme de sute de ani pe corsarii* englezi ce prădau galioanele spaniole care navigau între America Centrală și Spania. Imediat la sud de Belize, golful triunghiular se îngustează la baza Peninsulei Yucatán, unde Río Dulce ghida cea mai mare parte a comerțului spaniol spre și dinspre America Centrală. Către acest punct se îndreptau Stephens și Catherwood, urmând să pornească de aici către destinația lor finală: Ciudad de Guatemala, fosta capitală a coloniilor spaniole din America Centrală.

Stephens avea o misiune încredințată de secretarul american de stat John Forsyth. Ca însărcinat cu afacerile externe și agent secret numit de președintele Martin van Buren, el trebuia să îi întâlnească pe conducătorii recent înființatelor Provincii Unite ale Americii Centrale și să încheie un acord comercial.3 Exista însă o problemă. Cei doi bărbați descindeau într‑o zonă răvășită de războiul civil, iar șansele ca Stephens să‑și poată îndeplini misiunea diplomatică erau, în cel mai fericit caz, îndoielnice. Dar el și Catherwood mai aveau o misiune, pe care o planificaseră cu grijă cu luni întregi înainte de neașteptata și neprevăzuta însărcinare prezidențială cu care se pricopsise Stephens. Citiseră relatări vagi despre niște pietre cu reprezentări sculpturale complicate, îngropate în jungla Americii Centrale. Iar aceste informații le treziseră speranța și bănuiala că rămășițele puteau fi mai mult decât niște pietre răspândite fără niciun sens; poate că reprezentau ceva mai sofisticat, poate că erau semnele unei lumi secrete, necunoscute. Așa că, după ce Stephens avea să se achite de însărcinările lui oficiale – cu sau fără succes –, cei doi erau deciși să taie o cărare prin junglă și să vadă dacă descopereau ceva.

William Carlsen, Jungla de piatră 

• Traducere din engleză și note de Laura Ciobanu

Editura Art, colecția Meridiane, 2021