MIHAIL DRUMEŞ (1901-1982) este unul dintre cei mai iubiţi şi cei mai bine vânduţi autori români. A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti şi a lucrat ca profesor de liceu şi cronicar dramatic la ziarul Rampa, în 1939 devenind proprietarul Editurii Bucur Ciobanul. În 1927 a debutat editorial cu volumul de nuvele şi schiţe Capcana, căruia i‑au urmat, în 1930, romanul Sfântul Părere şi, în 1932, prima piesă, Ioana d’Arc, publicată la invitaţia lui Nicolae Iorga.

 

 

Conform Dicţionarului general al literaturii române (Editura Univers Enciclopedic, 2004) în perioada 1942-1947, în calitate de proprietar al Editurii Bucur Ciobanul, va iniţia un amplu program de tipărire a cărţilor pentru copii şi tineret. Principalul furnizor de texte era Drumeş însuşi, care a rezumat biografii de oameni celebri (Dante, Gutenberg, Magellan, Mozart, Nobel ş.a.), a întocmit relatări despre mari invenţii şi realizări (locomotiva, telegraful, automobilul, avionul, Canalul Suez etc.), a făcut prelucrări din folclorul românesc, indian, arab, grec, german, danez, francez sau a repovestit capodopere literare aparţinând lui Homer, Defoe, Swift, Schiller, Goethe, Gogol, Mark Twain, Sienkiewicz. Zeci de astfel de broşuri au fost publicate sub pseudonimul Moş Ene, iar altele au fost semnate Barbu Apelevianu, Dinu Gherghel, Ilarie Magheru, Romulus Burghelea, Unchiul Victor etc.

 

Tot la hotarul dintre beletristică şi literatura de popularizare stă și Povestea neamului românesc (I-II, 1978-1979). Informaţia istorică este completată şi animată cu ajutorul ficţiunii, în texte atractive, fără excese ţinând de didacticism.

 

 

Cele mai îndrăgite volume ale autorului sunt: Invitaţia la vals (1937), Scrisoare de dragoste (1938), Elevul Dima dintr‑a şaptea (1946). Cazul Magheru (1971) se numără printre cele mai reușite romane ale sale.

Vă invităm să citiți un fragment:

 

Capitolul 6

Hotel Majestic

 

Ochii lui treziţi desfăcură pleoapele grele privind în jur ferit, cu sfială. Nu vedeau mai nimic, becul fusese văduvit de lumină, dar câteva raze venite de‑afară, prin mijlocirea ferestrei, tremurau alături de trupul moşierului.

 

Doctorul Magheru, cu capul vârtej, n‑avea încă habar pe ce lume se află. Ar fi vrut să se ridice, chiar schiţă gestul înfigând mâinile în pluşul canapelei, dar slăbiciunea îl ţintui pe loc. Trase pleoapele peste ochi, întinzându‑se pe spate. Parcă se simţea mai bine în această poziţie. Dar gândurile trezite, încercând lucrul lor tainic, nu‑i dăceau pace. Încercă să se ridice din nou. Nici de data asta nu izbuti. Eşecul nu‑l îngrijoră, căci, înainte de a se întreba de ce nu poate executa o mişcare atât de simplă, îşi puse o altă întrebare, de interes mai grabnic: „Ce‑i cu mine? Unde sunt?“

 

Nici la această întrebare n‑avu timp să răspundă, pen­tru că în aceeaşi clipă duse involuntar mâna la cap. Atin­gerea îi deşteptă o durere ascuţită, iar pe degete simţi ceva călduţ, năclăit. „Hm, nu‑i sânge ăsta? îşi spuse, intrând în horă reflexele profesiunii. Da, sânge coagulat.“

 

Un fior, ca o sabie rece, îl străpunse din cap până‑n călcâie. Tresărirea trupului îl mai dezmetici puţin. „Eram parcă în tren... Mă duceam la... la... (nu‑şi mai aminti nu­mele localităţii) da, la nuntă... nunta soră-mii... Şi acum... Ce fel? Sunt rănit?“ Cătă nedumerit în juru‑i, în celula în care se afla prizonier.

 

Se ridică de pe canapea, de astă dată, fără efort prea mare. (Mda, la Lipova, plecase, lapsusul pierise.) Se aşeză numaidecât la loc, statul în picioare îl stânjenea.

 

„Ce‑o fi pe‑aici înclinat? Ah! şi bezna asta afurisită. Îţi dai cu degetele în ochi... De ce s‑o fi stins becul? Cu adevărat, podeaua asta e aplecată într‑o parte... Ce s‑o fi întâmplat? Nu cumva o ciocnire de trenuri? Hm, s‑ar putea... Altfel, am merge, n‑am sta pe loc... E simplu... Sau suntem într‑o staţie? Nu, nu suntem... aş zări lumi pe‑afară... Ne aflăm undeva pe câmp... Da, chiar ciocnire este... vagonul a sărit de pe şine... fără să se răstoarne... Altfel, cum se explică poziţia în care ne aflăm?... Şi zgomotele de afară... Umblă oameni, aud strigăte... ba nu, vaiete... Cerule, s‑a întâmplat o nenorocire!...“

 

Vârî mâna în buzunar, să scoată bricheta, dar nu reuşi s‑o aprindă. O azvârli pe jos de necaz.

„Parcă‑i alt compartiment ăsta... Cine l‑a schimbat? Cum de ne‑a mutat într‑altul fără să simt... fără...?! Ba nu, mi se pare... Tot el e... nu se putea să ne evacueze...“

Un fior de gheaţă îi străpunse trupul. Era semnalul de alarmă pentru propria‑i viaţă.

„Ajutor! Ajutor!“ ţipă spaima fără nume. Se opri brusc, parcă ruşinat, glasul îi părea străin, al altcuiva. „Pe cine chem? Cine mă aude?“

 

 

În zorul fugii se împiedică de plasa din faţă, călcă pe un geamanatan rostogolit pe jos. (Să‑mi iau valiza? Las‑o, dă‑o‑ncolo!) Ajuns la uşa compartimentului, încercă s‑o deschidă. Nu izbuti. Nu era chip. Până la urmă, îşi dădu seama că uşa era deschisă, dar cum să‑ţi dai seama în beznă? Pătrunse pe culoarul vagonului pustiu, fără su­flare. Aici se descurcă mai lesne, o părere de lumină (ve­nită, pesemne, de la vagonul incendiat) îi îndrumă paşii fără poticnire, până la uşa de coborâre. El însuşi se mira foarte: „Ce noroc chior... Până acum, niciun obstacol... Uite, se poate pe aici... Parcă mi‑ar fi croit cineva drum.“ Dar uşa cu scara de coborâre era distrusă, vagonul intrase în cel dinainte cu toată forţa, mutilându‑şi îngrozitor partea din faţă.

 

„Să încerce pe partea cealaltă.“ Uşa din spate rămăsese neatinsă. (Am nimerit. Ce bine!) Avea noroc cu carul, de ce s‑ar plânge? Când se văzu afară, trase aer mult în piept. (Până‑n adâncul alveolelor pulmonare!) Se simţi înviorat ca după o baie rece! Însă arătările omeneşti care foiau în­coace şi‑ncolo, fără astâmpăr, vaietele şi răcnetele care‑i suliţau urechile îl făcură să înţepenească pe loc.

 

„Ce catastrofă! îşi spuse mintal, dându‑şi seama de proporţia ei. Şi, uite, eu am scăpat teafăr... Mă mişc, pot să umblu, să gândesc...“

Un şuierat strident de locomotivă, venit pe neaşteptate, era cât p‑aici să‑i spargă timpanul. „Vine alt tren peste noi? Ne‑aşteaptă un nou prăpăd?“

Spaima îi puse jar pe tălpi. Doctorul o rupse la fugă încotro văzu cu ochii, apucând‑o pe câmpul deschis înainte‑i ca o mare nesfârşită... După câteva sute de paşi, se poticni. Nimerise într‑o băltoacă... „Na! Colac peste pupăză! Asta‑mi lipsea acuma!...“

 

Se ridică de jos ud, cu picioarele şiroind de apă şi hai­nele mânjite de noroi. Privi înapoi, văzu incendiul profi­lat în zare, pe fondul întunericului. Părea de‑a dreptul un uriaş balaur de lumină, ale cărui limbi de flacără lingeau poalele cerului.

„M‑am speriat degeaba. A sosit, probabil, un prim tren cu ajutoare.“ Să se întoarcă? Nu, nu! De ce această opoziţie categorică? Ce anume îl împiedica? Instinctul de con­servare. Alte tendinţe inconştiente? Bine, are să vadă, are să analizeze, acum nu‑i cazul, nici locul. Dar încotro să apuce? Aşa, la întâmplare, unde îl vor duce paşii?

 

Se temea. Simţi frica încolţindu‑l. „Ah, mizerabilă condiţie umană, nu pot ieşi din tine.“

Tăiase linia ferată şi o luase de‑a curmezişul, prin porumbi. Mai bine se‑ntorcea, ce i‑o fi venit să apuce pe coclauri, singur în noapte, pe o vreme să‑i plângi de milă, ca să ajungă – unde?

 

Doamne, ce prostie! Păşea când pe vârfuri de speranţă, când prin prăpăstii de deznădejde. În fine, zări câteva scli­piri de lumină, venind parcă de‑a dreptul de sub pământ. Şi, odată cu ele, dădu peste un drum ceva mai bătătorit. „Uite, acolo... parcă‑i un sat!...“

Se‑nvioră puţin. Îşi spuse că primejdia nu e făcută decât pentru cei care se tem. În clipa aceea, îşi aduse aminte că e rănit. Duse mâna la cap, dar o trase numaidecât, dându‑şi seama că degetele lui erau pline de noroi. Atât îi mai tre­buie: să facă o infecţie.

 

Ăsta nu‑i sat... trebuie să fie un orăşel, de bună seamă, judecând după spuza de lumi care se văd...

Încetini mersul. Sufla greu: o căldură nesuferită îi în­cingea trupul. Transpirase de atâta umblet. Nu‑i păsa... Măcar de‑ar ajunge sub un acoperiş omenesc...

Cele dintâi clădiri se iviră singuratice, ici, una, colo, alta. Pe strada pietruită, ţipenie de om.

 

„E târziu... Cât o fi ceasul?“ Până atunci n‑avusese această curiozitate a orientării în timp. Ridică mâna stângă, unde avea ceasul, până în dreptul bărbiei. Simţi ceva tare şi rece. Era acolo... Îl duse la ureche şi ascultă. Dragul de el, mergea! Tic‑tac! Tic‑tac! Zvâcnet mărunt, ca inima unui pui de vrabie. Îl sărută cu bucurie. Când ajunse în dreptul unui felinar, se uită pe minusculul ca­dran: „Douăsprezece fără un sfert? Numai atât?!“ Mai cercetă o dată. Tot atâta arăta. Mare mirare! I se păruse că nu mai e mult până să crape de ziuă... Se petrecuseră atâtea lucruri într‑un timp atât de înghesuit?! El însuşi parcă alerga de ore întregi pe meleagurile astea, unde nu călcase niciodată cu piciorul.

 

Casele se îndesiră, apoi începură a se lipi una de alta. Multora li se adăugau un cat, două, deasupra. Era, de bună seamă, un orăşel mai răsărit... Felinarele clipeau somnoros în tăria nopţii, aşternând pe caldarâmul ud preşuri străve­zii. Se arătară, în sfârşit, şi câteva magazine cu obloanele trase. Unele aveau firme luminoase, al căror scris sărea în ochi. Doctorul, trecându‑le în revistă, înregistra meca­nic: Coloniale şi Delicatese (da, colonialismul adusese... delicatesele), frizeria High Life (mâine trebuie să mă rad neapărat), confecţii bărbăteşti şi de damă (vai de mine, ce mă fac, mi‑a rămas smochingul în valiză!). Nu se mai gândi cum o să se descurce la nunta Marianei, cu hainele ponosite de pe el. Îl contraria faptul că nu vedea nicăieri picior de om. „Ce fel, oraşul ăsta a dat ortul popii? Vreau să văd un om... Măcar un singur vardist de noapte...“

 

Lumea parcă părăsise localitatea şi se mutase altundeva. Cine să‑l îndrepte la un hotel, unde să găsească ospitalitatea de care avea nevoie?

Uite că strada se desfăcu larg, făcând loc unui scuar în­tins, străjuit de pomi, cu alei încrucişate, iar în mijloc un chioşc pentru muzica militară. „Aici trebuie să fie centrul.“

 

Zări o clădire înaltă, luminată ca ziua. O muzică săltăreaţă îi ajunse la urechi.

Un local de noapte, se vede treaba, cu clienţi târzii.

Într‑adevăr, aşa era. Sus, la etaj, firmă: Hotel Majestic.

 

„Să încerc aici!“ Apucă pe un gang întunecos. Nimeri într‑o curte pustie, întunecată. Nici urmă de portar. O luă înapoi, ca să întrebe pe cineva din local pe unde se poate intra în hotel.

 

Restaurantul cu acelaşi nume unde pătrunsese doctorul înota în nori groşi de fum. Câţiva clienţi întârziaţi ocupau trei-patru mese încărcate cu halbe de bere, pălăvrăgind şi râzând zgomotos. Pe restul meselor se aflau sca­unele răsturnate cu picioarele în sus, semn că bătuse ceasul de închidere a localului. Cocoţată pe estradă, o guristă cânta plictisită o romanţă în indiferenţa generală. Nici pianistul care o acompania mecanic, picotind de somn, nu mai era în stare s‑o asculte.

 

Intrarea unui necunoscut atrase atenţia chefliilor din local. Cine era acest străin, de unde venea în halul ăsta? Ce făcuse nenorocitul, îşi băuse minţile, prin câte băltoace nimerise ca să‑şi umple cu noroi hainele de sus până jos?

 

Poate că a fost bătaie la mijloc, are parcă sânge pe faţă... Ce‑o fi cu el, se vede că nu‑i de prin partea locului...

Patronul, un bărbat cu statură herculeană, îi ieşi în întâmpinare:

— S‑a închis localul!...

 

Doctorul nu luă seama la avertisment:

— Vă rog, nu vă supăraţi, ce oraş e aici?

 

Patronul înmărmuri auzind o astfel de întrebare:

— Cum ce oraş? Dumneata nu ştii?

— Nu...

 

Şi lui Ilarie Magheru i se păru nefiresc să întrebe tam‑nesam de numele oraşului. Avea de gând să se intereseze pe unde‑i intrarea la hotel şi se pomenise întrebând altceva (nu chiar aşa, la nimereală, de fapt, îl preocupase anterior chestiunea).

 

— Auziţi, domnilor, întrebare, se adresă patronul către clienţii de la mese, ce oraş e ăsta? Spuneţi‑i dumneavoastră.

— Honolulu! strigă o voce.

 

Un val de râsete acoperi răspunsul.

„Ce răi sunt oamenii înbuibaţi. Numai când suferă sau solicită altora ceea ce le lipseşte îşi schimbă pielea. Iar când se îmbolnăvesc, devin blânzi şi docili ca mieluşeii...“

 

Câţiva clienţi părăsiră locurile de la mese şi, mânaţi de curiozitate, se apropiară de străinul picat ca din lună. Gurista obeză renunţă să mai cânte, iar cel care acompa­nia închise capacul pianului.

 

— Ce‑i cu dumneata? Ai scăpat din ospiciu? făcu batjocoritor patronul.

— Cum îţi permiţi insolenţe faţă de cineva care nu te‑a jignit cu nimic? îl apostrofă doctorul, atins. Te‑am întrebat unde mă aflu pentru motivul că sunt străin de localitate, am venit aici datorită unui accident, şi dumneata, în loc să‑mi răspunzi cuviincios, mă iei peste picior?

 

— Ia lasă‑mă în pace cu accidentul! Ţi‑am spus că‑i ora de închidere, nu mai primim pe nimeni, şi patronul făcu ameninţător câţiva paşi, hotărât să evacueze cu forţa pe nevolnicul client.

— Ilarie, tu eşti? se auzi un strigăt care întrerupse di­alogul dintre cei doi beligeranţi. Ce‑i cu tine, savantule?

 

Un bărbat tânăr, elegant, strânse cu putere mâinile străinului. Era medicul Şteflea.

— Radule! Nu m‑aşteptam să te găsesc aici! zise Ma­gheru, mai surprins decât prietenul său de miraculoasa revedere în aceste împrejurări.

 

Clienţii strânşi roată în jurul lor rămaseră şi ei cu gura căscată, aşteptând curioşi să vadă ce are să se întâmple.

— Mai întâi, de unde vii în halul ăsta? Ce‑ai păţit, dragul meu?

 

Drept răspuns, Ilarie se clătină, muiat din picioare, căutând un sprijin.

— Nu ţi‑e bine? întrebă colegul...

— Aş, nimic... O simplă ameţeală...

— Vino, să ne aşezăm la o masă...

 

Ilarie îl urmă supus, ca un şcolar.

— Dacă vrei, deschide puţin fereastra...

 

Colegul deschise fereastra. O gură de aer pătrunse primenind atmosfera îmbâcsită din local.

— Asta ce mai e? Ai o rană la cap?

— Mda... Un traumatism cranian închis sau deschis... poate chiar o fisură...

 

— Haidem la mine, să te văd, trebuie bandajat locul. Dar ce s‑a întâmplat, de unde vii? Nu mi‑ai spus încă...

— O ciocnire de trenuri. Eram în accelerat... mergeam la Lipova şi...

 

— Ce e aia? S‑au ciocnit trenurile zici? Unde, măi frate? Şi cum?

— Nu‑mi dau seama... Nu ştiu nici unde mă găsesc... Ce oraş e aici?

 

— Caransebeş, dragul meu.

— Credeam că am trecut de Lugoj. Aşadar... Caransebeş spui?

 

Vestea stârni senzaţie printre clienţii din local. S‑au ciocnit trenurile? Care trenuri? Trebuie să fie acceleratul de 11 şi 5... cu cine? Poate cu vreun mărfar, că personalul trece mai devreme, pe la 10 şi ceva..

 

— Unde s‑a întâmplat nenorocirea? În ce loc?

— A fost prăpăd mare? Sunt multe victime?

— Cine‑i vinovat de dezastru?

 

Ilarie întoarse privirile spre curioşii îngrămădiţi să afle din gura lui atâtea amănunte şi ridică din umeri. Doctorul Şteflea interveni energic:

— Da’ lăsaţi‑l în pace, oameni buni... nu vedeţi că nu şi‑a venit încă în fire? Ce tot daţi zor cu întrebările? Mâine o să aflăm totul... tot ce‑a fost...

— Aşa‑i, domnule doctor, aflăm şi ce‑a fost, şi ce n‑a fost...

 

---

Cazul Magheru, Mihail Drumeș

Serie de autor Mihail Drumeș

Editura ART, 2022