Faceți cunoștință cu șleahta Vicleneștilor

Despre şleahta Vicleneştilor se spun verzi şi uscate, depinde la cine-ţi pleci urechea în pădure. Dar un lucru e cert: toţi sunt îngrozitor de buni la inimă, fatal de sinceri şi ucigător de mărinimoşi şi ospitalieri. Ce mai, sunt buni rău. Iar lucrul ăsta se vede şi în cele mai tragice şi mai de răscruce momente din viaţa lor, când, plânşi şi îndoliaţi, cu inima frântă de moartea lui Ursache, nu uită să se gândească la binele şi bunăstarea confraţilor lor, indiferent de mărime şi culoare – păienjenaşi cât unghia, puişori de coţofană, soboli mătăsoşi sau arici ţepoşi.

Ba mai mult, Viclenescu-Şterpelici, boier de vază cu castel în Vulpeşti, e un patriot cum nu întâlneşti azi printre semeni, şi stă treaz noaptea gândindu-se cum să sprijine industria naţională. La o adică, nu-şi ţese văl de doliu în alte păduri, ci la păianjenii locali, pe care-i şi haleşte ca să-i apere de gerul iernii, fiindcă asta înseamnă să ai inimă mare.

Iar o astfel de inimă nu-şi putea găsi o pereche mai bună – doamna Viclenescu, consoarta lui de-o viaţă, e şi ea de pus pe rană. Stau mărturie atâtea şi atâtea suflete năpăstuite. Un puişor orfan de coţofană, cu penele-ncâlcite ar spune tot, dar s-a prăpădit de plăcere când doamna Viclenescu i-a pieptănat cu grijă maternă podoaba. Fiindcă dacă excelează în ceva cucoana vulpe, acela este înaltul sentiment matern şi grija pedagogică cu care şi-a crescut copiii: Vicleniţa, demnă de sângele ei vulpesc, şi Pungăşelu, uneori nu foarte demn, dar cu aspiraţii clare de vulpoi.

Cum să nu o admiri pe tânăra vulpiţă cu mănuşile ei din piele de sobol? Şi le-a pus ca să-şi mai aline suferinţa faţă de răposatul urs, dar mulţi sunt cei care o invidiază pentru ele, de aceea face şi ea ce poate ca să se apere, mititica: minte, joacă şotii, se amuză de răul altuia, dar toate astea sunt normale la un pui de vulpe. Iar dacă ai un frate mai slab de înger şi mai greu de cap, cu atât mai bine. Pungăşelu se poate lăuda cu multe, mai puţin cu ascuţişul minţii. Ar vrea să fie şi el vulpe de rasă, dar instinctul nu-l ajută şi îl bagă în tot soiul de belele, unele foarte dureroase, precum acele de arici.

Noroc că Vulpescu e un tată model şi ştie când copiii trebuie să se joace şi când să ia bătaie, căci la o vulpe, lacrimile de crocodil sunt o virtute.

"În frunte mergea Viclenescu‑Şterpelici, pe a cărui pălărie fâlfâia un văl de doliu, de o lungime care nu s‑ar fi putut asemui nici cu plasa unui pescar de pe Dunăre. Cumătrul vulpoi sprijinea industria naţională şi de aceea îşi ţesuse vălul la păianjenii din propria‑i pădure. Apoi, drept mulţumire, la dejun se ospătase cu micii păianjeni‑ţesători.

— Mi‑ar fi fost milă să se prăpădească, sărăcuţii de ei, pe gerul iernii, o lămurea el pe doamna Viclenescu. Tu, draga mea, ştii bine că s‑a dus pomina de ce inimă îngrozitor de bună am eu.

În această privinţă, zău că nici Vicleneasca nu se lăsa mai prejos. Încă înainte de plecarea lor la drum, ea pieptănase un biet pui de coţofană rătăcit.

— Ştii, fetiţa mea, puişorul orfan de coţofană – îi povestea ea Vicleniţei – era atât de ciufulit, că mi se frângea inima uitându‑mă la el. De‑aia i‑am şi zis: „Vino, prostuţule, să te pieptăn.“ Nenorocitul s‑a văitat, fireşte, căci nu era învăţat cu pieptănul. Ştii doar că puţini copii sunt aşa de îngrijiţi ca tine. Ei, eu totuşi l‑am pieptănat frumos, iar minunatele pene negre rămase între dinţii pieptănului mi le‑am prins la pălărie.

Vicleniţa îşi pusese nişte mănuşi de piele de sobol, ca să se vadă şi la ea ce mare şi negru doliu poartă ei după scumpul nenişor Ursache. Pungăşelu, invidios pe ea din pricina acestor mănuşi, o înghiontise tot timpul călătoriei, astfel că surioara sa era cât pe ce să‑şi piardă frumoasele mănuşi de catifea neagră.

— Cumpără‑ţi şi tu mănuşi, scâncea Vicleniţa.

— Aş cumpăra eu, dar nu ştiu de unde, bombănea Pungăşelu.

Chiar atunci, foşnind prin frunzele moarte, se nimerise să treacă pe acolo ariciul. Dădea zor spre cetatea furnicilor, ca să‑i întrebe pe cei din cetate cum s‑au odihnit peste noapte.

— Ia uite, tocmai trece negustorul, îi spuse Vicleniţa lui Pungăşelu, înghiontindu‑l în coaste. Mănuşi fine ca astea numai la el găseşti.

Lui Pungăşelu nu‑i mai trebui altceva. Cât ai clipi din ochi îşi înfipse dinţii în coada ariciului, fără ca, de grăbit ce era, să observe zâmbetul şiret al iubitei sale surioare. Dar tot aşa de repede se şi întoarse. Pe feţişoara lui drăguţă avea acum mai multe răni decât fire de mustaţă.

— Ce‑i, frăţioare? Au fost cumva prea scumpe mănuşile? îl întrebă Vicleniţa, prăpădindu‑se de râs.

La care frăţiorul cel scump îi trase una în spate iubitei sale surioare, de‑i dădu acesteia sângele pe nas.

— Foarte bine faceţi, le ţinu isonul cumătrul vulpoi, uitându‑se la ei. În felul acesta mă cruţaţi pe mine de oboseală. Aşa se şi cuvine: să intrăm în conacul Ursuleşti cu ochii plini de lacrimi. Hai! Daţi‑i înainte!

Şi, pentru ca jalea să fie şi mai mare, îşi plesni nepreţuitele odoare peste nas, fără să‑i pese că pe mama vulpoaică o podidise plânsul. Inima ei duioasă de mamă se rupea de mila odraslelor dragi.

— Minunat, minunat! exclamă cumătrul, frecându‑şi mâinile. Acum şi‑un orb poate vedea ce îndureraţi suntem de moartea boierului Ursache."

Un articol de Ioana Tudor, redactorul acestei cărți