Eram fericită. Mă simțeam calmă, negrăbită.
Haideți să vă explic cum e cu alegerea unui fragment, unul singur, când vine vorba de proza Luciei Berlin. Se dovedește o treabă neașteptat de dificilă. Nu fiindcă Manual pentru femei de serviciu ar duce lipsă de material promițător, ci taman invers: e plin la fiecare pagină de povești și personaje care captează atenția, de comparații neașteptate și de un ritm al cuvintelor care subjugă. Mi se pare că am noroc să nimeresc din prima o proză care pare tocmai bună (are lungimea potrivită, umor, un je ne sais quoi care străruie în urma lecturii etc.), dar zic „Hai să mai citesc una” și constat că următoarea îmi place la fel de mult – și tot așa. Măi să fie! O recitesc pe prima, o recitesc pe a doua, pe a treia, încercând să mă decid. Toate sunt excelente și rezistă multiplelor lecturi, recitirea nu le știrbește deloc acel farmec inexplicabil pe care-l țese scriitura Luciei Berlin. În cele din urmă, rămân la cea dintâi proză pe care mi-au căzut ochii, cu nimic mai presus sau mai prejos de celelalte (Jocheul meu, Punct de vedere, Mașina electrică, El Paso). - Ema Cojocaru
Lucia, Jeff și Mark, Acapulco, 1961 // Photo Buddy Berlin © 2018 Literary Estate of Lucia Berlin LP
CARPE DIEM
De cele mai multe ori, sunt împăcată cu faptul că îmbătrânesc. Sunt lucruri care mă săgetează însă, cum ar fi patinatorii. Cât de liberi par, picioarele lungi care alunecă, părul care le flutură pe spate. Altele mă bagă în sperieți, cum ar fi ușile automate ale trenurilor expres regionale din San Francisco Bay Area. Așteptarea lungă înainte să se deschidă ușile, după ce trenul s-a oprit. Nu foarte lungă, dar prea lungă. E criză de timp.
Și spălătoriile cu mașini automate. Dar astea-mi făceau probleme și când eram tânără. Durează prea mult, chiar și mașinile rapide Speed Queens. Ai timp să-ți treacă toată viața prin fața ochilor cât aștepți, ca unuia care se îneacă. Sigur, dacă aș avea mașină, m-aș duce la magazinul de bricolaj sau la poștă, apoi m-aș întoarce să bag rufele în uscător.
Spălătoriile fără paznici sunt și mai groaznice. Atunci chiar pare că sunt doar eu acolo de fiecare dată. Dar toate mașinile și uscătoarele merg... toți sunt la magazinul de bricolaj.
Am cunoscut mulți paznici de spălătorii, tot atâția Caroni care-ți dau târcoale, care au mereu bani mărunți sau n-au niciodată. În prezent, e Ophelia, care pronunță „nicio broblemă“. I s-a rupt proteza de sus mâncând pastramă uscată de vită. Are sâni atât de mari, încât trebuie să se întoarcă din profil și să se strecoare pe diagonală ca să iasă pe ușă, așa cum scoți o masă de bucătărie. Când trece cu mopul prin fața scaunelor, toată lumea se dă la o parte, cu tot cu coșuri. Îi place să schimbe canalele. Tocmai când ne-am pus cu toții să ne uităm la The Newlywed Game, ea dă la Ryan’s Hope.
Odată, din politețe, i-am spus că și eu am bufeuri, iar acum numai cu asta mă asociază... cu menopauza. „Cum mai merge cu bufeurile?“ îmi zice tare, în loc de salut. Ceea ce e și mai rău, stau și aștept, cuget, îmbătrânesc. Băieții mei au crescut toți de-acum, așa că de la cinci mașini am trecut la una, dar tot atât de mult durează. Săptămâna trecută m-am mutat, a doua suta oară poate. Mi-am adus toate cearșafurile și perdelele și prosoapele, un căruț plin cu vârf. Era foarte aglomerat la spălătorie; n-am găsit mașini una lângă alta. Mi-am pus rufele în trei mașini, am mers să iau mărunt de la Ophelia. M-am întors, am băgat monedele și detergentul și le-am dat drumul. Doar că am dat drumul altor trei mașini. Trei mașini care abia terminaseră de spălat hainele unui tip.
Eram încolțită cu spatele la mașini. Ophelia și tipul stăteau în fața mea. Sunt o femeie înaltă, port ciorapi de mam-mare de-acum, dar amândoi erau imenși. Ophelia avea în mână o sticlă cu soluție pentru prespălare. Tipul purta blugi tăiați scurt, iar pulpele groase îi erau acoperite de o pădure de păr roșcat. Barba deasă nu semăna cu părul, ci mai degrabă cu o husă de protecție roșie. Purta o șapcă de baseball cu o gorilă pe ea. Șapca nu-i era mică, însă părul lui era prea mare, aşa că-i stătea foarte sus, făcându-l să pară de vreo doi metri douăzeci. Își lovea pumnul greu de podul palmei roșii.
— Fir-ar a dracului de treabă. A dracului să fie!
Ophelia nu era amenințătoare; mă proteja, gata să se bage între mine și el sau între el și mașini. Întotdeauna spunea că se descurcă, orice s-ar întâmpla în spălătorie.
— Domnu’, mai bine te-așezi și te liniștești. N-ai cum să mai oprești mașinile după ce le-ai pornit. Uită-te puțin la televizor, bea un Pepsi.
Am pus monede de douăzeci și cinci de cenți în mașinile în care trebuia și le-am dat drumul. Apoi mi-am amintit că nu mai aveam niciun ban, nici detergent, iar monedele alea fuseseră pentru uscătoare. Am început să plâng.
— Și-acum de ce dracului plânge? Ce crezi că mai rămâne din sâmbăta mea, cap sec ce ești? Grijania mă-sii.
M-am oferit să-i pun eu hainele în uscătoare, în caz că voia să se ducă undeva.
— Nici vorbă să pui mâna pe hainele mele. Să nu te-apropii de hainele mele, ai auzit?
Singurul loc liber era lângă mine. Amândoi ne uitam la mașini. Îmi doream să iasă afară, dar el a stat acolo, lângă mine. Piciorul drept îi vibra ca o mașină care stoarce. Șase luminițe roșii străluceau în direcția noastră.
— Mereu o dai în bară? m-a întrebat.
— Uite ce-i, îmi pare rău. Eram obosită. Mă grăbeam.
Am început să râd nervos.
— Dacă-ți vine să crezi, și eu mă grăbesc. Sunt șofer, fac tractări. Șase zile pe săptămână. Doișpe ore pe zi. Asta e. Ziua mea liberă.
— Dar unde te grăbești? i-am zis eu cu intenții bune, dar el a crezut că sunt sarcastică.
— Muiere proastă. Dac-ai fi bărbat, ți-aș sparge moaca. Ţi-aş băga capul ăla sec într-un uscător și ţi l-aş prăji.
— Am zis că-mi pare rău.
— Cred și io că-ți pare rău. Ești o imitație jalnică de femeie. Te-am ginit eu că nu ești bună de nimic încă dinainte să-mi faci chestia asta cu hainele. Nu-mi vine să cred. Iar plânge. Grijania mă-sii.
Ophelia s-a apropiat de el amenințătoare.
— Tu să nu te iei de ea, auzi? Tu nu știi, dar io știu că trece printr-o perioadă grea.
Cum de știa? Eram uimită. Știe totul, sibila asta mare și neagră, acest sfinx. O, probabil se referă la menopauză.
— Îți împachetez hainele dacă vrei, i-am spus lui.
— Taci, tu, a zis Ophelia. Ce mare chestie i-ai făcut? De-acu’ într-o zută de ani, cui o să-i mai pese?
— O zută de ani, a șoptit tipul. O zută de ani.
Și eu tot la asta mă gândeam. O sută de ani. Mașinile continuau să trepideze și toate luminițele roșii pentru stoarcere erau aprinse.
— Măcar ale tale sunt curate. Am folosit tot detergentul.
— Îți cumpăr eu detergent, ce dracu’.
— Prea târziu. Dar mersi oricum.
— Nu mi-a stricat doar ziua. Mi-a stricat toată săptămâna. Auzi, n-are detergent.
Ophelia s-a întors, s-a aplecat și mi-a șoptit.
— Am tot avut sângerări. Doctoru’ zice că dacă nu se oprește, tre’ să mă chiureteze. Tu ai sângerări?
Am dat din cap că nu.
— O să ai. La femei, necazurile nu se termină niciodată. Toată viața necazuri. Sunt balonată. Tu ești balonată?
— Are capul balonat, a zis tipul. Uite ce e, io ies pân’ la mașină să-mi iau o bere. Vreau să-mi promiți că nu te-apropii de mașinile mele. Ale tale sunt 34, 39 și 43. Ții minte?
— Da. 32, 40, 42.
Nu i s-a părut amuzant.
Mașinile erau la ultima stoarcere. Trebuia să mi le întind la uscat pe gard. La salariu, o să-mi iau detergent și-o să vin iar.
— Jackie Onassis își schimbă cearșafurile-n fiecare zi, a spus Ophelia. Nu prea e în regulă, dacă mă-ntrebi pe mine.
— Nu e în regulă, am aprobat eu.
L-am lăsat pe tip să-și pună hainele într-un coș ca să le ducă la uscătoare înainte să mi le scot pe-ale mele. Câțiva oameni rânjeau cu subînțeles, dar nu i-am băgat în seamă. Mi-am umplut căruciorul cu cearșafuri și prosoape ude. Era aproape prea greu ca să-l urnesc și, ude fiind, rufele n-au încăput toate. Mi-am aruncat draperiile roz-bombon peste umăr. Din capătul celălalt al încăperii, tipul a dat să zică ceva, apoi și-a ferit privirea.
Mi-a luat mult să ajung acasă. Și mai mult să întind toate rufele, deși am găsit o sfoară. Se lăsa ceața.
Mi-am turnat niște cafea și m-am așezat pe treptele de la intrarea din spate. Eram fericită. Mă simțeam calmă, negrăbită. Data viitoare când voi fi în trenul expres regional, nici nu mă voi mai gândi la coborâre înainte să oprească trenul. Iar când va opri, voi reuși să cobor exact la timp.
Manual pentru femei de serviciu, Lucia Berlin
Traducere din limba engleză și note de Ioana Miruna Voiculescu
Introducere şi ediţie alcătuită de Stephen Emerson
Cuvânt-înainte de Lydia Davis
- musai, 2018