Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi

Publicat în 1859, Poveste despre două orașe rămâne unul dintre cele mai cunoscute și mai apreciate romane ale lui Charles Dickens, a cărui acțiune este plasată la Londra și Paris, în preajma Revoluției franceze. Tumultuoasele evenimente politice și sociale se împletesc cu dramele personale într-o poveste complexă despre curaj, devotament, sacrificiu și prefacere, având în centru câteva personaje memorabile: doctorul Alexandre Manette, eliberat după optsprezece ani petrecuți la Bastilia; inimoasa lui fiică, Lucie, și cei doi pretendenți ai ei – Charley Darnay, aristocratul cu un trecut enigmatic, și Sydney Carton, tânărul înzestrat care își irosește viața; necruțătoarea Madame Defarge, simbol al acelor vremuri iraționale, marcate de teroare. Critica socială și ironia acidă se îmbină cu suspansul și umorul în pasaje cu o mare forță narativă, confirmând faima de iscusit povestitor a lui Dickens. 

Capitolul V

VINĂRIA

Un poloboc mare de vin scăpase în stradă şi se făcuse bucăţi. Accidentul avusese loc în timp ce polobocul era descărcat dintr‑o căruţă; venise de‑a dura, cercurile îi plesniseră, şi acum zăcea pe caldarâm, chiar în faţa vinăriei, spart ca o coajă de nucă.

Toate sufletele aflate în vecinătate îşi curmaseră treaba sau trândăvia şi se adunaseră buluc la locul cu pricina ca să bea vin. Pietroaiele ascuţite şi neregulate cu care era pavată strada, iţindu‑se care‑ncotro, cu gândul parcă de‑a schilodi orice făptură vie care s‑ar fi apropiat de ele, zăgăzuiseră vinul, strângându‑l în băltoace; fiecare băltoacă – potrivit cu mărimea ei – era împresurată de o ceată sau o gloată de oameni care se înghionteau. Unii se lăsaseră în genunchi, îşi făcuseră palmele căuş şi sorbeau din ele sau încercau să ajute femeile, care li se aplecau peste umăr să guste şi ele un pic înainte ca vinul să li se scurgă printre degete. Alţii, femei şi bărbaţi laolaltă, cufundau în ochiurile de vin cioburi de oale sparte sau chiar basmalele de pe capetele femeilor, pe care le storceau apoi în gura copiilor; unii ridicau mici diguri de glod, ca să stăvilească vinul ce se împrăştia, şi alţii, sub călăuzirea spectatorilor aflaţi la ferestrele de sus, străpungeau digurile ici şi colo pentru a slobozi râuleţele de vin în noi direcţii; alţii se dedicau cu trup şi suflet doagelor îmbibate şi muiate ale butoiului, lingându‑le, ba chiar sugând şi mestecând cu mare poftă cioturi de lemn ce chifteau de vin. Nu exista canalizare care să ajute la scurgerea vinului, şi nu numai că fu absorbit în întregime, dar odată cu vinul fu înghiţită şi o asemenea cantitate de noroi, încât s‑ar fi putut crede că trecuse pe acolo un măturător de stradă, dacă vreunul dintre cei de faţă ar fi putut să creadă într‑o asemenea miraculoasă prezenţă.

Tot timpul cât ţinu acest joc al vinului, strada răsună de zarva râsetelor ascuţite şi a glasurilor de cheflii – glasuri de bărbaţi, de femei şi de copii. Nu s‑a iscat gâlceavă, ci numai multă veselie. Se închegase un simţ de camaraderie, o înclinaţie din partea fiecăruia de a mai atrage şi pe altul la ospăţ, ceea ce ducea, mai cu seamă printre cei mai norocoşi sau mai petrecăreţi, la îmbrăţişări poznaşe, la cinstiri unul în sănătatea celuilalt, la strângeri de mână, ba chiar la prinderea în horă a unei duzini de băutori. Când vinul se isprăvi, iar locurile pe unde se adunase mai din belşug rămăseseră şănţuite şi râcâite de degete de parc‑ar fi fost nişte grătare, încetară şi demonstraţiile de veselie la fel de neaşteptat precum începuseră.

Omul care‑şi lăsase ferăstrăul înfipt în buturuga pe care tocmai o despica îl puse din nou în mişcare; femeia ce părăsise în prag ulcica plină cu cenuşă încinsă, cu care încerca să‑şi îmblânzească degerăturile de la mâini şi de la picioare, ale ei sau ale copilaşului, se întoarse la ea; bărbaţii – cu braţe despuiate, cu părul încâlcit şi feţe cadaverice – care ieşiseră de prin pivniţe în lumina de iarnă, se înapoiară şi coborâră din nou în beznă; peste locul întâmplării se lăsă o mohoreală care i se potrivea mai bine decât lustrul soarelui.

Fusese vin roşu şi pătase caldarâmul uliţei strâmte a suburbiei Saint‑Antoine, din Paris, unde se revărsase. Pătase multe mâini, multe feţe, multe picioare desculţe şi multe încălţări de lemn. Mâinile omului care tăia lemne lăsară dâre pe buturugă; fruntea femeii care‑şi oblojea copilul era pătată de basmaua zdrenţuită care‑i încingea din nou capul. Cei care se lăcomiseră la doagele butoiului aveau acum gura sângeros mânjită; şi un hâtru deşirat şi împroşcat tot, cu o amărâtă de scufie de noapte ca o pungă lunguiaţă din care capul mai mult îi ieşea decât îi intra, mâzgăli pe un zid, cu degetul muiat în drojdia noroioasă a vinului roşu, cuvântul: S Â N G E.

Avea să vină vremea când şi asemenea vin se va revărsa pe pietrele caldarâmului, întipărindu‑şi pecetea roşie pe mulţi dintre cei de acolo.

Şi acum că înnegurarea se lăsase iar peste Saint‑Antoine, pe care o vremelnică scăpărare îl zgâlţâise din sacra‑i neclintire, bezna părea şi mai apăsătoare: frigul, murdăria boala, neştiinţa şi sărăcia sunt slujitorii acestui sfânt –, toţi nobili dregători cu mare putere; dar mai cu seamă cel din urmă. Mostre de oameni măcinaţi şi răsmăcinaţi în moara cea mare – dar nu în moara fermecată care preface bătrâneţea în tinereţe – dârdâie pe la fiecare colţ de stradă, intră şi ies pe fiecare poartă, privesc de la fiecare fereastră, tremură în fiecare zdreanţă de haină suflată de vânt.

Cu toţii au fost măcinaţi în moara care preface tinereţea în bătrâneţe; copiii au feţe bătrânicioase şi glasuri grave; şi pe chipurile lor, ca şi pe ale celor vârstnici, sădită adânc în fiecare zbârcitură şi răsărind iarăşi mereu nouă, e pecetea Foamei. Precumpăneşte peste tot. Foamea e gonită afară din casele înalte, oploşită în veşmintele flenduroase care spânzură de ţăruşi sau pe frânghii; Foamea se tupilează în încăperile astupate cu paie şi cârpe, şipci de lemn şi ghemotoace de hârtie; Foamea se iveşte în fiecare surcea din puţinul lemnelor de foc pe care le despică bărbatul; Foamea se zgâieşte prin coşurile fără de fum şi se iscă din străzile puturoase printre ale căror gunoaie nu se rătăceşte nimic bun de mâncat. Foamea şi‑a săpat numele pe tejgheaua brutarului şi l‑a înscris pe fiecare bucată din sărăcăciosul morman de pâine rea; şi l‑a semnat şi la cârnăţărie, în fiecare tocătură de câine mort care se vinde acolo. Foamea îşi pârâie oasele uscate printre castanele care se coc pe frigarea rotitoare; Foamea se fărâmiţează în atomi în fiecare felioară de cartof scorţos din grămăjoara de un crăiţar, prăjită în câţiva stropi de ulei rânced.

Poveste despre două orașe, Charles Dickens

• Traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian
• Colecția Art Clasic, 2019