Elefanți, istorie și umor. „Elefantul lui Carol cel Mare” de Cătălin Pavel
V-ați imaginat vreodată vreun istoric vorbind despre Iggy Pop și Goran Bregović, despre Assassin’s Creed și tocuri stiletto, toate în aceeași carte? Dar vreun punker american să scrie, într-o revistă academică, un articol despre Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, studiul celebrului istoric Edward Gibbon? Ei bine, cum se întâmplă și e lucru știut, imaginația e uneori lăsată în urmă de realitate. Un istoric, român pe deasupra, a scris despre toate cele de mai sus, iar Iggy Pop, rock-star get-beget, a publicat în Classics Ireland, în 1995, un text despre Gibbon.
Despre și pe toate acestea le-am aflat din volumul arheologului și scriitorului Cătălin Pavel, Elefantul lui Carol cel Mare. Un anti-manual de istorie, publicat la Editura ART. Pe Cătălin Pavel îl știți, probabil, din romanele, povestirile și poeziile sale, din cartea pentru copii Muntele cu uși (ilustrată de Oana Ispir), din foarte interesantele volume Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal (tradus în italiană și franceză) și Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie. Sau poate chiar din sala de curs, dacă i-ați fost sau îi sunteți studenți la Universitatea „Ovidius” din Constanța. Sau, și mai palpitant, de pe situl arheologic de la Histria, unde conduce săpăturile universității. A! Sau din seria dialogurilor Muzeului Național de Istorie a României de pe YouTube, „Muzeuropa”, pe care le moderează. Bine, bine, sau din alte podcasturi sau emisiuni unde a fost el însuși invitat, fiind o prezență activă în spațiul cultural românesc.
Așadar, dacă îl cunoașteți pe Cătălin Pavel dintr-unul din contextele de mai sus, sau dacă abia acum faceți cunoștință cu el, o să-l descoperiți aici într-o ipostază care-i vine foarte bine: vorbind tinerilor despre cum se citește, studiază, cercetează istoria și cum se scrie despre ea. Elefantul lui Carol cel Mare face parte dintr-o serie coordonată de Liviu Papadima și Roxana Jeler, dedicată adolescenților și tinerilor, prin care sunt invitați să afle lucruri esențiale despre lumea în care trăim, prezentate și explicate într-o manieră atractivă și cât mai conectată la interesele lor.
Și exact așa își structurează și Cătălin Pavel cartea, având mereu în minte publicul căruia i se adresează, mizând pe sensibilitatea și inteligența lui. Neevitând, desigur, să construiască un volum capabil să-i delecteze și pe cei mai în vârstă sau mai experimentați (în ale vieții, în ale istoriei). Care este cel mai important instrument cu ajutorul căruia reușește să facă acest lucru? Aș zice că sunt două: pe de o parte, o lejeritate în mișcarea de-a lungul capitolelor, al ipotezelor și al argumentelor pe care le construiește; lasă foarte clar impresia că este o carte bine structurată, cu premise bine alese și raționamente limpede gândite înainte de a fi scrise. Pe de altă parte, cartea oferă o adevărată bucurie prin maniera în care este povestită. Pentru că, înainte de a fi istoric și arheolog, Cătălin Pavel este scriitor. Adică, un foarte bun povestitor. În introducerea în care-i menționează pe Iggy Pop, pe muzicianul Goran Bregović, dar și pe regizorul Emir Kusturica și cancelarul Otto von Bismarck, asupra căruia voi reveni, își mărturisește (încă o dată) vechea sa pasiune pentru literatură.
Având aceste două „artefacte” în ajutor – ca-n basme, nu-i așa? –, cunoașterea subiectului pe care-l abordează și talentul literar, Cătălin Pavel își începe călătoria (de fapt a elefantului lui Carol cel Mare) cu începutul: „Așa, și? Ce este? Istoria, mă refer. Căpcăuni și prichindei”. Chiar așa se numește primul capitol propriu-zis al cărții, în care explică foarte logic și cu multe exemple relevante ce este istoria și care-i legătura ei cu trecutul, prezentul și chiar viitorul. Asta după ce în Introducere ne amintește care este regula de bază a unui istoric bun:
„El trebuie să evite, mai presus de orice, abordarea îngustă și burlanele istorice care decurg din ea. Istoricul privește din toate unghiurile – de unde numeroase dureri de gât. El se uită la text, la context, apoi iar la text și iar la context.”
Și după aceea nu ezită să ne prezinte și „cusurgeala enervantă a istoricului din mine”, pentru că, atunci când joacă Assassin’s Creed – Odyssey:
„Nu mă pot împiedica să bombăn că basoreliefurile pătrățoase care decorează Parthenonul, în Acropola reconstruită în 2018 de designerii de la compania franceză Ubisoft, reproduc de fapt metodele unui alt templu, cel al lui Zeus din Olympia. Sau că scuturile aurite plasate sub ele, de care eu mă agăț când escaladez templul, nu erau încă acolo în vremea Războiului Peloponesiac, când se desfășoară acțiunea jocului.”
Un adevărat chin, ce să mai!
După ce își setează, astfel, cadrul general al subiectului urmărit, Cătălin Pavel continuă să inventarieze, să discute, să exemplifice și să nuanțeze cele mai importante borne în studierea, scrierea și citirea istoriei: sursele, gândirea critică, timpul, cauzalitatea, progresul, adevărul, multidisciplinaritatea și patrimoniul sunt doar o parte din ele. Deși la o primă vedere sunt instrumente necesare exclusiv celui care studiază sau vrea să înțeleagă istoria, ele constituie, de fapt, unelte cu care putem descifra realitatea din jurul nostru în orice context.
Sunt, într-adevăr, „teme forte”, care s-ar preta poate unor discursuri reci, de amvon, pe măsura importanței lor. Dar aici vine partea și mai interesantă a volumului: autorul reușește să vorbească despre ele nu doar fără emfază, ci apropriindu-le de cititori prin exemple la îndemână, din aria comună de interes. Și cu umor. Foarte mult unor. Și autoironie. Care este, nu-i așa, barometrul unui discurs bun.
Când scrii despre surse, se poate, de exemplu, începe cu o rețetă de pui thailandez: „1 kg piept de pui, două căpățâni de usturoi, jumătate de cană de zahăr brun” și tot așa. Gândirea critică merge mână în mână cu telegrama de felicitare trimisă de Salvador Dalí lui Nicolae Ceaușescu, când, la numirea sa ca președinte al Republicii Socialiste România, i-a fost înmânat un sceptru regal. Bine, un fel de gândire critică. Cert este că istoricii (și cam oricine aspiră la obiectivitate în demersul său de înțelegere a lumii) ar trebui să evite contaminarea concluziilor lor cu propriile idiosincrazii:
„Un istoric cu gândire critică, adică orice istoric demn de acest nume, corectează sau compensează eventuale prejudecăți.”
Sau poate nu chiar de tot, de tot:
„Pe scurt: istoricul trebuie să fie 99% gândire critică, dar și 1% povești vânătorești.”
Exemplele și referințele pe care Cătălin Pavel le folosește continuă în această notă, traversând epoci, biblioteci întregi și experiențe personale de pe importante situri arheologice. Unul dintre episoadele cele mai intense, povestit cu aceeași jovialitate de care aminteam, face parte din capitolul „Arheologie. Rezerva strategică de istorie”:
„Lucram într-o necropolă romană târzie (secolul 4 d.Hr.) [din Anglia, n.m.] și, ca să pot cerceta unul dintre schelete în groapa lui îngustă, instalasem o scândură deasupra mormântului și lucram întins pe ea. Eram la o palmă distanță de oasele omului. Atunci când curățam craniul cu o perie din blană de mistreț, ochii mei priveau direct în orbitele lui. Asta a durat două zile, până când scheletul a fost perfect curat, gata de fotografie, desen, măsurători, și apoi de prelevat în cutii. La capătul lor am avut impresia stranie că mă despărțeam de un camarad necunoscut de acum 1600 de ani. Și azi mă gândesc uneori la el.”
Mă apropii de finalul textului meu. Să nu uit de Otto von Bismarck, primul cancelar al Imperiului German. De ce am ținut morțiș să-l amintesc? Pentru că, din cartea lui Cătălin Pavel, am aflat un lucru despre el care mi l-a făcut frate de înțelepciune pe vecie (știu, atât de multă modestie pe centimetru pătrat mai rar!). Ia uitați ce părere avea Bismarck, „Cancelarul de Fier”, cum a fost numit, despre greșeli, deviză de aur a vieții mele (recente, totuși):
„Cele mai bune răspunsuri le-au dat întotdeauna alții. Otto von Bismarck, primul cancelar al Imperiului German, zicea că numai fraierii învață din propriile greșeli, și că trebuie să ne ocupăm cu istoria ca să învățăm din greșelile altora. Și într-adevăr e mult mai economic așa, pentru că experiențele celorlalți nu te costă nimic.”
Domnule Bismarck, vă calc pe urme! Doamna de Fier e luat deja, dar merge și-un cupru cinstit.
Care e totuși faza cu elefantul lui Carol cel Mare, de ce apare el în titlu și pe tot parcursul cărții lui Cătălin Pavel? E limpede că nu voi scoate-o vorbă despre asta. Vă invit să aflați singuri, căci va fi o lectură care vă va aduce multă bucurie.
