Citește în continuare cinci fragmente ample selectate pentru tine de redactorul cărții.

*

Trebuie spus că, în momentul de față, el se află într-o situație foarte ciudată, ca să nu spunem mai mult. Și el e prezent aici, domnilor, adică nu chiar în plin bal, ci în imediata apropiere, participă oarecum din afară, ca să zicem așa, el, domnilor... mă rog... nimic; cu toate că știe el ce știe și că e de capul lui, în clipa aceasta, totuși, se află pe un drum nu tocmai drept; se află în momentul de față – aproape că nici nu știm cum s-o formulăm – oricât de ciudat ar fi, dar se află în vestibulul scării de serviciu a locuinței lui Olsufi Ivanovici. Și faptul că se află nici n-ar fi încă nimic – a intrat, și atâta tot. Ci stă, domnilor, ascuns într-un colțișor nu prea cald, dar mai întunecos, ferit de un dulap imens și de niște draperii vechi, între tot felul de vechituri și mobilă deteriorată, ascuns pentru un timp și observând cum decurg lucrurile în general, în calitate de spectator impasibil. Deocamdată nu face altceva, domnilor, decât să observe; ar putea să intre și el, domnilor... de ce să nu intre, adică? N-are decât să facă un pas și să intre; și va intra, desigur, nestânjenit. Deocamdată însă, stând așa aproape peste două ore în frig, adăpostit după dulap și draperie, între tot felul de boarfe, vechituri și mobilă stricată, invocă drept justificare o frază din discursul regretatului ministru francez Villèle, fie-i țărâna ușoară, că, adică, „totul vine la timp pentu cel care știe să aștepte“. Domnul Goliadkin întâlnise cândva fraza aceasta într-o cărțulie oarecare, acum însă își aduse aminte de ea la momentul potrivit. În primul rând, fraza se potrivea de minune cu situația în care se afla el în acel moment, în al doilea rând, ce nu-i poate veni în cap omului care așteaptă o dezlegare fericită a necazurilor sale, stând aproape de trei ceasuri imobilizat într-un vestibul, în întuneric și frig? Citând, după cum s-a spus, la un moment foarte potrivit fraza fostului ministru francez Villèle, domnul Goliadkin își aduse aminte totodată, nu se știe prin ce curioasă asociație, și de fostul vizir turcesc Marțimiris, precum și de frumoasa contesă Luiza, a căror istorie o citise de asemenea într-o carte. Apoi îi veni în minte că iezuiții își făcuseră chiar o regulă de conduită din a considera toate mijloacele valabile, când e vorba ca omul să-și atingă scopul propus. Încurajat oarecum de aceste precedente istorice, domnul Goliadkin își spuse în gând că toți acești iezuiți erau, de fapt, niște gugumani nemaipomeniți, toți până la unul; că el îi bagă pe toți în cofă, numai o clipă să rămână oficiul gol (încăperea spre care ducea intrarea de serviciu prin vestibulul în care se afla el acum); și uite așa, ca să crape de necaz toți iezuiții, pornește deodată și intră direct, mai întâi din oficiu în sufrageria mică, pe urmă în camera unde se joacă cărți și, de acolo, drept în salon, unde se dansează acum polca. Va intra, negreșit va intra; orice s-ar întâmpla, el intră; se strecoară, și gata; nimeni nu va băga de seamă; iar mai departe, știe el ce are de făcut. În situația aceasta, așadar, îl găsim noi, domnilor, în momentul de față pe eroul povestirii noastre absolut adevărate, deși foarte greu ne-ar fi să explicăm ce se petrece în capul și în sufletul lui acum. De fapt, până în antreu și la scară știuse el să ajungă, pentru că, de ce adică n-ar fi putut să ajungă, de vreme ce toți știu să ajungă; mai departe, însă, nu îndrăznea să meargă, era evident că nu îndrăznea... și nu pentru că n-ar fi avut curaj în general, ci pentru că nu voia el, pentru că prefera să procedeze discret, să rămână neobservat; iată-l, deci, așteptând cu răbdare momentul prielnic, pe care îl așteaptă, domnilor, îl așteaptă de două ore și jumătate. Și de ce, adică, n-ar aștepta? Și Villèle a așteptat. „Da’ ce spun eu Villèle!“ cugeta domnul Goliadkin. „Ce-mi pasă mie de Villèle? Ce-ar fi, adică, să... să pătrund chiar acum?... Vai de capul tău, prăpăditule!“ șopti domnul Goliadkin, ciupindu-se cu degetele înțepenite de obrazul amorțit de frig. „Mare guguman mai ești! Goliadka ce ești! Că și numele te arată ce poți, nenorocitule...“

De altfel, această apreciere prea puțin măgulitoare, dar și foarte înduioșătoare, pe seama propriei sale persoane, în clipa de față, i-a venit oarecum în treacăt, fără un gând anume. Iată-l însă tresărind și făcând un pas înainte – sosise momentul; oficiul se golise, nu mai era nimeni acolo; domnul Goliadkin văzu toate acestea prin fereastră. În doi pași ajunse la ușă și puse mâna pe clanță. „Să intru sau să nu intru? Ei, ce fac, intru ori ba? Intru... De ce să nu intru? Îndrăzneala învinge totul!“ Încurajându-se astfel, eroul nostru se retrase deodată, cu totul pe neașteptate, în dosul draperiei. „Ba nu“, gândi el. „S-ar putea să vină cineva! Exact, au și venit! Ce naiba, am căscat gura, când nu era nimeni? Era foarte simplu, intrăm și gata!... Dar cum s-o faci, când firea nu te lasă! Păcătoasă fire! Ce înclinare ticăloasă! M-am speriat ca o găină. Atâta știm, să ne speriem, asta e! Ca să facem o ticăloșie, ne pricepem, firește: de asta suntem capabili oricând. Și acum, stai aici ca o momâie, că altceva nu meriți! Ce bine era să fiu acum acasă, la o ceșcuță de ceai... Simt o poftă grozavă de o ceșcuță de ceai. Dacă mă întorc prea târziu, te pomenești că Petrușka iar începe să mormăie. Ce-ar fi să plec acasă? Las naibii toate astea! Plec și gata!“ Rezolvându-și în felul acesta, cu cea mai mare hotărâre, situația, domnul Goliadkin se smuci brusc din loc, ca și cum l-ar fi împins un resort invizibil, și se repezi înainte; în doi pași se pomeni în oficiu, își lepădă mantaua, scoase pălăria, vârî toate astea într-un colț, își controlă în grabă ținuta și privi în jurul său

**

Domnul Goliadkin se uită cu ochi umili, pierduți, la Andrei Filippovici. Acesta îl străfulgera pe domnul Goliadkin cu o privire care, dacă eroul nostru nu ar fi fost cu totul distrus, l-ar fi nimicit, desigur, pentru a doua oară – dacă acest lucru ar fi fost cu putință. Tăcerea se prelungea.

— E o chestiune particulară, care privește viața mea personală, Andrei Filippovici, bâigui abia perceptibil domnul Goliadkin, mai mult mort decât viu. O chestiune care nu are nici o legătură cu relațiile mele de serviciu, Andrei Filippovici...

— Să-ți fie rușine, domnule, să-ți fie rușine! strecură printre dinți Andrei Filippovici, cu o mină ce exprima culmea indignării; o luă de braț pe Klara Olsufievna și îi întoarse spatele domnului Goliadkin.

— N-are de ce să-mi fie rușine, Andrei Filippovici, răspunse aproape în șoaptă domnul Goliadkin, plimbându-și privirea chinuită pe fețele celor din jur, pierdut cu desăvârșire și căutând în toată această mulțime consternată un mijloc de a-și salva situația socială.

— Nu-i nimic, nu-i nimic, domnilor! Se întâmplă! Se poate întâmpla oricui, murmura domnul Goliadkin, urnindu-se înce tișor din loc și dând să iasă din cercul mulțimii. 

I se făcu loc să treacă. Eroul nostru izbuti, în sfârșit, să răzbată prin două-trei rânduri de oaspeți mai curioși, care îl priveau nedumeriți. Fatalitatea, da, fatalitatea îl împingea. Domnul Goliadkin simțea și el cum îi dă mereu ghes fatalitatea. Ce n-ar fi dat el să se afle acum, fără să fi contravenit regulilor bunei-cuviințe, pe vechiul său locșor din antrețelul de lângă scara de serviciu! Întrucât însă așa ceva părea cu neputință, căută să se strecoare undeva într-un colț mai retras, unde să stea discret, modest și cuviincios, fără să se amestece în vorbă, fără să atragă atenția cuiva, dar totodată câștigându-și simpatia și bună-voința musafirilor și a gazdei. De altfel, domnul Goliadkin simți un tremur și o moliciune cu totul neobișnuite sub genunchi; avu senzația că pământul îi fuge de sub picioare, că se clatină și se prăbușește. În sfârșit, ajunse până la un colț mai ferit și rămase acolo ca un observator străin, oarecum impasibil; își sprijini mâinile pe spetezele a două scaune, luându-le astfel în deplină stăpânire, și se strădui pe cât se putea să-i privească senin și limpede pe oaspeții lui Olsufi Ivanovici din preajma sa. Cel mai aproape stătea un ofițer înalt și chipeș, în fața căruia domnul Goliadkin se simți ca o gânganie neînsemnată.

— Aceste două scaune, domnule locotenent, sunt rezervate: unul pentru Klara Olsufievna, iar celălalt – pentru prințesa Cevcehanova, care tocmai dansează; le păzesc pentru dumnealor, domnule locotenent, bâigui domnul Goliadkin cu răsuflarea tăiată, privindu-l implorator pe locotenent.

***

Era atât de zdruncinat, încât, de câteva ori, neluând în seamă cele ce se petrec în jur, copleșit doar de gândul recentei, groaznicei sale prăbușiri, se oprise brusc, încremenit, în mijlocul trotuarului, cu senzația limpede că moare, că dispare cu totul în acele clipe; apoi se smucea din loc, ca un nebun, și pornea iar, în fugă; fugea fără să se uite înapoi, ca și cum ar fi vrut să scape de urmărirea unei nenorociri și mai groaznice... Într-adevăr, era într-o situație înspăimântătoare!... În cele din urmă, sleit de puteri, domnul Goliadkin se opri, sprijinindu-se de parapetul cheiului, ca un om căruia i-a venit deodată sângele pe nas, și rămase așa, cu privirea pironită în valurile tulburi ale Fontankăi. Nimeni n-ar putea să spună cât timp anume a stat el astfel aplecat deasupra undelor negre. Se știe doar că în acel moment domnul Goliadkin ajunsese în culmea deznădejdii și a descumpănirii, cu inima sfâșiată și atât de chinuită, cu sufletul atât de istovit și golit de ultimele rămășițe de rezistență, încât uitase totul: și podul Izmailovski, și strada Șestilavoșnaia, și prezentul nemilos... Într-adevăr, nu-i mai păsa de nimic: faptul se consumase, afacerea fusese încheiată, decizia aprobată și semnată; ce mai putea face? Deodată... tot trupul i se înfioră; fără voie, sări doi pași în lături. Privi neliniștit în jur; nu era nimeni, nu se vedea nimic extraordinar – și totuși... și totuși, avu senzația că cineva stătuse cu o clipă înainte aici, alături de el, tot așa, rezemat de grilajul parapetului și – lucru ciudat! – îi și spusese ceva, îi vorbise cu glas repezit, sacadat, ceva nu prea deslușit, dar despre lucruri foarte cunoscute, foarte apropiate și care îl priveau direct. „Ce-i asta? Mi s-a năzărit?“ zise domnul Goliadkin uitându-se încă o dată în jur. „Dar unde mă aflu?... Eh! eh!“ făcu el, clătinând din cap, și scrută îngrozit pâcla deasă a nopții; căuta încordat să pătrundă cu privirea-I mioapă întunecimea vrăjmașă. Dar nu văzu nimic deosebit, privirea lui nu surprinse nimic neobișnuit. Totul părea în ordine, așa cum era firesc să fie; acum ningea cu fulgi mari și deși; la o distanță de douăzeci de pași nu se mai vedea nimic; scrâșnetul felinarelor răsuna și mai jalnic, iar vaietele vântului semănau cu tânguirile unui cerșetor îndărătnic, care se ține scai de tine, implorând un gologan, ca să-și cumpere un codru de pâine. „Eh-e-e! Dar ce-i cu mine?“ clătină iar din cap domnul Goliadkin, pornind din nou la drum și uitându-se mereu în jurul său. Și totuși, o senzație nouă i se furișă treptat în suflet, punând stăpânire pe întreaga făptură a domnului Goliadkin: nu era nici tristețe, nici frică... Un tremur febril îl scutură din cap până în picioare. O senzație insuportabilă! „Ei, dar nu-i nimic“, murmură el, ca să-și mai dea curaj. „Nu-i nimic; poate că, într-adevăr, nu s-a întâmplat nimic ireparabil și n-a fost pătată onoarea nimănui. Poate că așa a fost să fie“, continua el fără să-și dea seama ce spune. „Poate că totul se va aranja cu timpul cât se poate de bine, nimeni nu va avea de ce să se plângă și se va dovedi la urmă că toți în felul lor au avut dreptate.“ Vorbind astfel și încurajându-se prin aceste cuvinte, domnul Goliadkin se mai îndreptă de spate, scutură fulgii de zăpadă care formaseră o crustă albă pe guler, pe pălărie, pe manta, pe cravată, pe cizme și peste tot; dar nu putuse înlătura sentimentul ciudat de neliniște, tulbure și persistent, simțindu-i tot mai mult apăsarea. Undeva în depărtare, se auzi o bubuitură de tun. „Ce timp păcătos“, gândi eroul nostru. „Pe o vreme ca asta e pericol de inundație! S-o fi ridicat prea mult nivelul apei!“ Nu apucă domnul Goliadkin să spună ori numai să gândească aceasta, când zări silueta unui om venind din direcția opusă, întârziat probabil ca și el, din cine știe ce motive. Ce poate fi mai simplu și mai firesc decât apariția unui trecător în stradă, fie chiar și pe vreme urâtă. Dar nu se știe de ce, pe domnul Goliadkin faptul acesta firesc și simplu avu darul să-l zăpăcească, să-l tulbure groaznic, ba să-l înfricoșeze chiar. Nu că s-ar fi temut de apariția unui răufăcător, deși s-ar putea întâmpla și asta... „De altfel... cine poate ști ce-i cu acest trecător întârziat“, îi trecu prin cap domnului Goliadkin. „Poate că și el... poate că tocmai el este tartorul... că doar n-o fi umblând așa, fără rost, o fi urmărind el ceva, înadins mi-a ieșit în cale, ca să se lege de mine.“ Se prea poate că domnul Goliadkin n-a gândit întocmai așa, ci a avut numai senzația fugară și foarte neplăcută a acestor lucruri. Dar nu era timp de gândit sau de simțit; trecătorul se afla la doi pași. Ca întotdeauna, domnul Goliadkin se grăbi să arboreze aerul său obișnuit în asemenea cazuri, care voia să spună limpede că el, Goliadkin, nici gând, că el, mă rog, este de capul lui și-și vede de drum, că trotuarul este destul de larg și e loc de trecere pentru toți, și că doar el, Goliadkin, nu se leagă de nimeni. Și deodată, se opri brusc, lovit parcă de trăsnet, încremenit ca o stană de piatră, pentru ca în clipa următoare să se întoarcă, privind țintă în urma trecătorului care tocmai îl depășise – să se întoarcă, de parcă ar fi fost răsucit pe loc de o mână nevăzută, cum ar întoarce o rafală de vânt girueta. Trecătorul se pierdea în vâltoarea viforniței. Se grăbea, ca și domnul Goliadkin, era îmbrăcat ca și el, încotoșmănat din cap până în picioare și mergea în același pas trepădat, mărunt, puțin șontâcăit, pe trotuarul Fontankăi. „Ce-i asta?“ Șopti contrariat domnul Goliadkin, schițând un zâmbet neîncrezător și tresărind imediat din tot corpul. Fiori reci îi străbătură spinarea.

****

Dar, în clipa în care domnul Goliadkin decise că e ceva cu totul imposibil, năvăli în cameră ca o vijelie domnul Goliadkin-junior, cu hârtii în amândouă mâinile și cu o mapă la subsuoară. Spunându-i câteva cuvinte strict necesare lui Andrei Filippovici, schimbând câteva vorbe cu un alt slujbaș, adresând o amabilitate unui al treilea și mai zăbovind într-o conversație prietenească cu alți doi colegi, domnul Goliadkin-junior, neavând, probabil, vreme de pierdut, se pregăti să părăsească biroul; spre norocul domnului Goliadkin-senior, se opri în fața ușii și schimbă câteva cuvinte cu un grup de funcționari tineri, care tocmai intraseră. Domnul Goliadkin-senior se repezi la dânsul. Observând mane vra domnului Goliadkin-senior, domnul Goliadkin-junior se uită îngrijorat în jurul său, căutând pe unde ar putea s-o șteargă. Dar eroul nostru îl și apucase de mânecă pe musafirul său de aseară. Funcționarii care se aflau în preajma celor doi consilieri titulari se dădură în lături, așteptând curioși să vadă ce se va mai întâmpla. Domnul Goliadkin-senior înțelegea prea bine că, în momentul de față, opinia generală nu-i este favorabilă; înțelegea prea bine că se uneltește ceva împotriva lui și de aceea, cu atât mai mult, era momentul să se dovedească tare. Clipa era hotărâtoare.

— Ei? făcu domnul Goliadkin-junior, privindu-l provocator pe domnul Goliadkin-senior.

Domnul Goliadkin-senior abia mai sufla.

— Nici nu știu, domnul meu, începu el, cum vei putea să-ți explici purtarea ciudată față de mine.

— Așa! Și mai departe? 

Aici domnul Goliadkin-junior se uită în juru-i, făcând mucalit cu ochiul funcționarilor de lângă ei, în semn că acum începe comedia.

— Procedeele dumitale insolente și nerușinate, domnul meu, față de mine, în cazul de față, te demască și mai bine... decât tot ce aș putea să-ți spun. Să nu te bazezi pe jocul dumitale: e destul de minor...

— Și acum, Iakov Petrovici, spune-mi cum te-ai odihnit? zise Goliadkin-junior, cu privirea ațintită în ochii domnului Goliadkin-senior.

— Cum îți permiți, domnule? îngăimă consilierul titular complet zăpăcit. Sper că vei găsi de cuviință să-ți schimbi tonul...

— Bombonelule! făcu domnul Goliadkin-junior, schițând o strâmbătură destul de necuviincioasă la adresa domnului Goliadkin-senior. 

Apoi deodată, cu totul pe neașteptate, simulând un gest de efuziune amicală, îl ciupi ghiduș de obrazul bucălat. Eroul nostru se supără foc... Prietenul domnului Goliadkin-senior, observând că preopinentul său tremură tot de nervi, că se înroșise ca racul și nu mai poate să scoată o vorbă – că a ajuns, deci, în culmea furiei și ar putea să treacă și la un atac direct – se grăbi să i-o ia cu neobrăzare înainte. Ciupindu-l încă de vreo două ori de obraz și gâdilându-l de vreo două ori sub bărbie – după ce se mai jucă în felul acesta câteva secunde cu adversarul său mut și înnebunit de furie, domnul Goliadkin-junior, spre hazul de nedescris al tinerilor din jurul lor, îl mai bătu o dată, cu o revoltătoare nerușinare, peste burtică și-i spuse cu un zâmbet veninos și perfid: 

— Ușurel, ușurel, amice! Ia seama, Iakov Petrovici! Ce zici, prietene Iakov Petrovici, o facem pe șmecherii noi doi? Acționăm cu vicleșug? Uneltim împreună?

Apoi, înainte ca eroul nostru să-și fi revenit cât de cât de pe urma ultimului atac, domnul Goliadkin-junior (după ce mai schiță, în prealabil, un zâmbet grațios, adresat spectatorilor) luă aerul unui om extrem de ocupat și grăbit, arboră o expresie rigidă și oficială, lăsă privirea în jos și, aruncând cu importanță „o însărcinare specială“, își trase capul între umeri, se încovoie, zvârli scurt din piciorușul său drept și, în pas trepădat, dispăru în camera de alături. Eroului nostru nu-i venea să-și creadă ochilor și nici nu era încă în stare să se dezmeticească...

*****

Domnul Goliadkin se desprinse pentru un moment cu totul de realitate, rămânând aproape în neștire; își pierduse memoria și simțirea... Revenindu-și, observă că se rotește în mijlocul unui cerc larg de invitați adunați în jurul său. Deodată, dintr-o altă cameră cineva îl strigă pe domnul Goliadkin; strigătul fu reluat subit de întreaga mulțime. Toată lumea fu cuprinsă de o agitație nemaipomenită, într-o larmă de nedescris se repeziră cu toții spre ușa salonului din față; îl conduseră aproape pe sus pe domnul Goliadkin, care se pomeni alături de consilierul cel cu inima aspră și cu perucă pe cap. Acesta îl apucă de mână și-l așeză alături de dânsul, față în față cu Olsufi Ivanovici, de altfel, la o distanță destul de considerabilă de fotoliul acestuia. Toată lumea, din toate încăperile, se adunase aici, formând rânduri compacte în jurul domnului Goliadkin și al lui Olsufi Ivanovici. Se așternuse o liniște desăvârșită, o liniște solemnă; toate privirile erau ațintite asupra lui Olsufi Ivanovici, probabil în așteptarea unui eveniment cu totul neobișnuit. Domnul Goliadkin băgă de seamă că, alături de fotoliul lui Olsufi Ivanovici și tot în fața consilierului, se așezaseră celălalt domn Goliadkin și Andrei Filippovici. Tăcerea se prelungea; toată lumea era în așteptare. „Exact ca într-o familie, când pleacă cineva la drum lung; rămâne doar să ne ridicăm cu toții în picioare și să ne spunem rugăciunea“, gândi eroul nostru. Deodată se stârni iarăși o agitație neobișnuită, care curmă firul reflecțiilor domnului Goliadkin. Se produsese, probabil, evenimentul mult așteptat. „Sosește, sosește!“ se rostogoli zvon de glasuri prin mulțime. „Cine o fi sosind?“ se întrebă domnul Goliadkin tresărind; îl încerca o senzație bizară. „E timpul!“ zise consilierul, privindu-l atent pe Andrei Filippovici. Andrei Filippovici, la rândul său, privi spre Olsufi Ivanovici. Acesta încuviință grav și solemn cu o înclinare a capului. „Să ne ridicăm în picioare“, zise consilierul, ajutându-l pe domnul Goliadkin să se ridice în picioare. Toată lumea se ridică în picioare. Atunci consilierul îl prinse de mână pe domnul Goliadkin-senior, iar Andrei Filippovici pe domnul Goliadkin-junior și amândoi îi alăturară în mod solemn pe cei doi absolut asemănători, în mijlocul mulțimii adunate în jur, într-o așteptare încordată. Eroul nostru se uită nedumerit în jurul său, dar fu oprit îndată, atrăgându-i-se atenția că domnul Goliadkin-junior îi întinsese mâna. „Vor să ne împace“, gândi eroul nostru și, înduioșat, îi întinse mâna domnului Goliadkin-junior; apoi îi întinse și obrazul. Celălalt domn Goliadkin făcu la fel... Aici însă, domnul Goliadkin-senior avu impresia că surprinde pe fața vicleanului său amic un surâs perfid; că acesta face cu ochiul, mucalit, spre mulțimea din jurul lor; că vede ceva înspăimântător pe fața nerușinatului domn Goliadkin-junior, că i-a surprins și o strâmbătură necuviincioasă în clipa sărutului său de Iuda... În capul domnului Goliadkin răsunară bătăi puternice de clopot, apoi se stârni o larmă de sunete asurzitoare și i se întunecă în fața ochilor; avu senzația că o mulțime nenumărată, o liotă de Goliadkini absolut asemănători dau năvală, forțând ușile încăperii, prea târziu însă... sărutarea trădătoare veni și...

Aici surveni o împrejurare cu totul neașteptată... Ușile salonului se deschiseră cu zgomot și în prag apăru un om, la a cărui vedere domnul Goliadkin îngheță. Picioarele i se pironiră în podea. Strigătul amuți, sugrumat de strânsoarea apăsării din piept. De altfel, domnul Goliadkin știuse dinainte, presimțise de mult totul. Necunoscutul se apropia de dânsul grav și solemn... Domnul Goliadkin îl cunoștea foarte bine pe acest om. Îl văzuse, îl văzuse de multe ori, chiar și astăzi îl văzuse... Necunoscutul era un om înalt, voinic, în frac negru; purta o decorație impresionantă la rever și era împodobit cu niște favoriți negri, stufoși; îi lipsea doar țigara dintre buze pentru ca asemănarea să fie perfectă. În schimb, privirea necunoscutului, după cum am mai spus, îl făcu pe domnul Goliadkin să înghețe de groază. Cu un aer grav și solemn, omul acesta cumplit se apropie de bietul erou al povestirii noastre... Domnul Goliadkin îi întinse mâna; necunoscutul îl luă de mână și îl duse cu el... Cu fața răvășită, eroul nostru își plimbă privirile rătăcite peste cei din jur...