Margaret Eleanor Atwood (n. 1939) este o bine-cunoscută scriitoare canadiană – poetă, romancieră, eseistă şi critic literar – a cărei operă a fost tradusă în peste patruzeci de limbi. Devenită celebră în special pentru romanele sale, printre care se numără Femeia comestibilă (1969), Femeia-oracol (1976), Ochi-de-pisică (1988), Mireasa Hoţomană (1994), Alias Grace (1996) şi Asasinul orb (care i-a adus prestigiosul Booker Prize în anul 2000) și trilogia MaddAddam – din care fac parte Oryx și Crake (2003), Anul potopului (2009) și MaddAddam (2013) –, Atwood este revendicată de mişcarea feministă de pretutindeni datorită puternicelor personaje feminine portretizate în cărţile sale.

Faimosul roman Povestea Slujitoarei a fost încununat cu Premiul Governor General şi trofeul Arthur C. Clarke, ocupându-şi locul binemeritat în rândul distopiilor literare alături de 1984 a lui George Orwell şi Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury. Cu Testamentele, mult așteptata continuare a Poveștii Slujitoarei, Atwood a obținut al doilea Booker Prize din carieră.

Cunoscută mai ales pentru operele sale de ficțiune, Margaret Atwood abordează erudit, riguros și documentat o problemă ce a frământat societatea încă din cele mai vechi timpuri. Între plată și răsplată reunește cinci prelegeri-eseu pe tema datoriei pe care Atwood le-a ținut în diverse orașe canadiene în cadrul conferințelor anuale Massey Lectures.

Citește în continuare cinci fragmente ample selectate pentru tine de redactorul cărții.

*

„Ceea ce face ca întreaga idee a datoriilor – în special datoriile mari și fatale – să pară mai degrabă îndrăzneață, nobilă și interesantă decât doar sordidă, căpătând totodată o aură tragică excepțională. Se poate oare considera că unii oameni se bagă în datorii deoarece, ca la cursele de motociclism viteză, pot simți astfel un plus de adrenalină în viața lor altminteri monotonă?! Când portăreii îți bat la ușă, iar lumina se stinge fiindcă nu ți ai plătit factura la curentul electric, sau când banca amenință să te execute silit, măcar știi că nu te poți plânge că te plictisești.

Oamenii de știință ne spun că șobolanii, dacă sunt privați de jucării sau de compania altor șobolani, preferă să se supună unor șocuri electrice dureroase decât să îndure lungi perioade de monotonie. Se pare că până și caznele unui șoc electric autoimpus pot oferi cumva plăcere: așteptarea înfrigurată a chinurilor este palpitantă în sine, apoi intervine și emoția propriu zisă, care însoțește actul riscant. Dar mai important este că șobolanii sunt dispuși să facă aproape orice pentru a și inventa întâmplări într o dimensiune de spațiu și timp altminteri lipsită de evenimente. La fel fac și oamenii: nu numai că ne plac intrigile noastre, ci avem nevoie de ele, iar într o anumită proporție noi suntem propriile noastre intrigi. O «poveste a vieții mele» fără o poveste nu se poate numi viață.”

**

„Keith Chen, un cercetător de la Yale School of Management, a lucrat și el cu maimuțe capucin. A descoperit că le putea antrena să folosească drept bani niște discuri metalice asemănătoare monedelor, acestea fiind în spiritul pietricelelor, doar că mai strălucitoare. «Scopul meu implicit este să determin care dintre aspectele comportamentului nostru economic sunt înnăscute, existând adică în profunzimea minții noastre și păstrându-se de aceea de a lungul timpului», spunea Chen. Dar de ce să ne oprim la un comportament tipic economic, cum ar fi negoțul? La animalele sociale care au nevoie să coopereze pentru a atinge scopuri comune, ca de pildă – pentru maimuțele capucin – să omoare și să mănânce veverițe, și – pentru cimpanzei – să omoare și să mănânce primate galago, trebuie să existe o partajare a rezultatelor acelui efort de grup, care să fie recunoscută drept corectă de către participanți. «Corect» nu este același lucru cu «egal»: bunăoară, ar fi corect ca farfuria destinată unui copil de zece ani cu greutatea de patruzeci de kilograme să conțină exact aceeași cantitate de mâncare ca farfuria pentru o persoană cu greutatea de nouăzeci de kilograme și înălțimea de un metru nouăzeci și opt? În cazul cimpanzeilor care vânează, cel mai puternic ca personalitate sau constituție fizică va căpăta în mod normal mai mult decât ceilalți, însă toți cei care au participat la vânătoare capătă oricum ceva, ceea ce se compară foarte bine cu același principiu folosit de Ginghis Han pentru a împărți în rândul aliaților și al ostașilor săi rezultatele activităților de cucerire, masacru și prădare. Cei care se miră de faptul că partidele politice câștigătoare au folosit practici clientelare și favoritisme pentru a și asigura succesul ar trebui să știe un lucru: dacă nu împarți cu ceilalți ceea ce ai, atunci nici oamenii aceia nu te vor susține când vei avea nevoie de ei. Oricum, măcar oferă le niște felii de castraveți și evită să le dai struguri rivalilor lor.

În cazul în care corectitudinea lipsește complet, membrii grupului de cimpanzei se vor răzvrăti; sau, oricum, este puțin probabil ca data viitoare să mai participe la vreo vânătoare în grup. Considerând că este vorba despre animale sociale interacționând în comunități complexe, în care statutul este important, primatele sunt foarte conștiente de ceea ce este potrivit pentru fiecare membru și ceea ce, pe de altă parte, constituie o atitudine de aroganță și sfidare. Cu snobismul pe care i l conferă poziția sa în ierarhia socială, Lady Catherine de Bourgh, din romanul Mândrie și prejudecată de Jane Austen, vădește un simț al rangului în societate perfect calibrat și, astfel, nu este cu nimic superioară maimuțelor capucin sau cimpanzeilor.

Cimpanzeii nu se limitează în tranzacțiile lor doar la mâncare; cu regularitate, între ei se produc schimburi mutuale de favoruri avantajoase sau situații de altruism reciproc. Cimpanzeul A îl ajută pe Cimpanzeul B să l învețe minte pe Cimpanzeul C și se așteaptă să fie ajutat la rândul lui. Dacă după aceea Cimpanzeul B nu pune umărul atunci când Cimpanzeul A are nevoie de ajutor, pe Cimpanzeul A îl apucă pandaliile și urlă. E ca și cum ar exista un catastif lăuntric infailibil: Cimpanzeul A simte perfect ce îi datorează Cimpanzeul B, iar Cimpanzeul B simte și el același lucru. Datoriile de onoare există, se pare, și la cimpanzei.”

***

„Odinioară, oamenii erau extrem de precauți în privința datoriilor, pe care căutau să le evite de la bun început. Au existat diferite momente de acest fel în trecut – așa cum am spus, datoriile vin și ies din modă, astfel încât se întâmplă frecvent ca domnul mână-spartă, pe care toți îl admiră azi, să ajungă mâine un terchea-berchea disprețuit de toți. Însă perioada la care mă gândesc eu a fost Marea Criză Economică, prin care părinții mei au trecut ca tineri proaspăt căsătoriți. Mama mea avea patru plicuri, în care punea banii din leafa lunară a tatălui meu. Pe aceste plicuri scria: Chirie, Băcănie, Alte necesități și Recreere. Recreerea însemna mersul la cinematograf. Primele trei plicuri aveau prioritate, iar dacă nu mai rămânea nimic pentru al patrulea plic, nu mai exista nici mersul la cinematograf, iar părinții mei se duceau în schimb la o plimbare pe jos.

Mama mea a ținut un caiet de socoteli timp de cincizeci de ani. Observ că în primii ani de căsnicie – sfârșitul anilor 1930 până la începutul anilor 1940 – se întâmpla ca uneori să facă datorii – cincisprezece dolari de ici, cincisprezece dolari de colo – sau să ia mici împrumuturi de la bancă – câte cincisprezece dolari ba pentru una, ba pentru alta. Nu erau sume chiar așa mici totuși, dacă ne gândim că factura pentru pâine pe o lună întreagă era un dolar și douăzeci de cenți, iar factura pentru lapte – șase dolari. Datoriile acestea sunt achitate întotdeauna în câteva săptămâni, sau cel târziu în câteva luni, eventual. Din când în când, mai apare câte un articol disparat – «carte», doi dolari și optzeci de cenți; «delicatese», patruzeci de cenți. Mă întreb ce erau oare aceste delicatese. Presupun că bomboane de ciocolată – mama mi-a povestit că dacă se întâmpla cumva să aibă bomboane de ciocolată, obișnuiau să taie în două fiecare bomboană, ca să poată savura amândoi toate aromele. Asta se chema «a nu te întinde mai mult decât ți-e plapuma» și, judecând după audiența emisiunilor TV despre datorii, pare o artă de mult pierdută.”

****

„Predicatorii din timpurile moderne pregetă să spună că un gest cu adevărat virtuos ar fi ca toți creditorii să își ardă pur și simplu registrele de socoteli, însă există motive temeinice de a crede că Isus voia ca noi să «iertăm» datoriile financiare, la fel ca și păcatele de altă natură. Și nu numai că a folosit un cuvânt care îngloba ambele sensuri, ci a ținut seama totodată și de legea mozaică, potrivit căreia la fiecare șapte ani trebuia proclamat un an sabatic, în care toate datoriile trebuiau să fie anulate. «În anul al șaptelea vei face iertare», spune Deuteronomul, Cap. 15, 1, explicând mai departe în versetul 2: «Iată care este rânduiala iertării: Vei ierta întreaga datorie pe care ți-o datorează aproapele tău și fratele tău; să nu o ceri înapoi, pentru că iertare I s-a chemat Domnului Dumnezeului tău.»

De ce atunci, ați putea întreba, ar mai împrumuta cineva vreodată ceva altcuiva în aceste condiții? Probabil fiindcă asemenea împrumuturi aveau loc în sânul unor mici comunități. Nu trebuia să ștergi complet datoriile unor străini față de tine – doar datoriile din interiorul grupului, unde relațiile cu vecinii imediați erau strâns împletite, de la leagăn până la mormânt, iar cel care anul acesta împrumuta ceva cuiva putea foarte bine ca la anul să împrumute el ceva de la altcineva. Mama mea, care a crescut într o comunitate mică din Noua Scoție, obișnuia să spună: «La sat, toată lumea știe treburile tale.» O bună reputație era foarte importantă în asemenea locuri, unde nimeni nu voia să treacă drept rău platnic, fiindcă asta însemna să nu poată căpăta o cană cu făină sau un ou data viitoare, când ar fi avut nevoie. Prin urmare, tot aveai să fii recompensat cumva pentru o datorie iertată, chiar dacă nu sub formă de bani. În timpul Marii Crize Economice, de pildă, puțini oameni din mediul rural în Noua Scoție aveau bani la îndemână, însă bunicul meu – medicul local – își primea onorariul oricum, sub formă de orătănii și lemne de foc. Cu siguranță, de carne de pui li se făcuse lehamite la masă, povestea mama, însă măcar de frig nu sufereau niciodată.”

*****

„Scrooge nu se simte prea bine. Aude, din burtă, cum bibanul de mare chilian, de la cină, îi face reproșuri.

În continuare, vizitează jungla amazoniană, care este secerată la pământ în mare viteză, pentru a permite câteva recolte rapide de soia și creșterea de bovine; și apoi în Congo, unde despădurirea se desfășoară într-un ritm galopant; iar după aceea pădurile boreale din nord, unde arborii sunt mestecați și prelucrați de parcă ar fi niște scobitori. «Un copac matur creează două treimi din oxigenul de care are nevoie o ființă umană ca să respire», remarcă Spiritul. «Pune la pământ milioane de copaci și fă milioane de noi oameni în fiecare an, și ce crezi că se va întâmpla atunci cu calitatea aerului? Nici măcar nu voi mai menționa inundațiile, eroziunea solului și secetele ulterioare, care sunt rezultate previzibile ale tăierii copacilor în locurile unde nu trebuie să se producă asemenea despăduriri.»

Călătorește apoi peste Antarctica, unde blocuri imense de gheață se desprind și se topesc, și Arctica, unde din tundră, sub efectul încălzirii, se degajă nori imenși de gaz metan. Observă nivelul ridicat al mării, vede cum oamenii se îneacă sau fug din calea prăpădului și se confruntă cu două cicloane extrem de puternice care se abat asupra țărmurilor joase și intens populate. […]  Scrooge se dă jos din pat și se duce la fereastră. Acolo, afară, e lumea. E foarte frumoasă, cu atâția arbori, cu cerul de deasupra și așa mai departe. Cândva părea solidă, dar acum arată fragilă, ca o reflexie în apă: o adiere de vânt ar văluri-o și ar dispărea.

Eu nu dețin, de fapt, nimic, se gândește Scrooge. Nici măcar trupul meu. Tot ce am eu este doar împrumutat. În realitate, nu sunt deloc bogat, sunt înglodat în datorii. Cum aș putea măcar să încep să dau înapoi tot ceea ce datorez? De unde să încep?”

Între plată și răsplată: Datoriile şi latura întunecată a bogăţiei de Margaret Atwood

Traducere din limba engleză și note de Irina Negrea

Colecția Cărți cardinale, Editura ART