Chimia poate fi captivantă: o demonstrează Primo Levi

Chimia vi se pare o materie plicticoasă? Până să citesc Sistemul periodic, și eu aveam aceeași impresie.

În școală  n-am avut noroc de un profesor care să-mi stârnească interesul, iar până de curând, cunoștințele mele de chimie nu mi-ar fi asigurat nici măcar un doi la o lucrare de control. Între timp, pot spune că nu mai sunt chiar „bâtă”, căci am mai învățat una-alta de la acest profesor minunat pe nume Primo Levi. Unul dintre aspectele care m-au încântat cel mai mult la Sistemul periodic este felul în care autorul descrie elementele chimice, uneori atribuindu-le trăsături umane, alteori făcându-le o prezentare succintă și captivantă, care trezește interesul chiar și unui cititor lipsit de orice afinitate pentru chimie - mai ales că narațiunea trece invariabil din sfera științifică în cea socială sau filozofică. Vă puteți convinge singuri citind cele cinci paragrafe pe care le-am selectat mai jos. :)

Există, în aerul pe care‑l respirăm, aşa‑zisele gaze inerte. Poartă ciudate nume greceşti de sorginte doctă, care înseamnă „Noul“, „Ascunsul“, „Inactivul“, „Străinul“. Sunt atât de inerte, atât de mulţumite de condiţia lor, încât nu intervin în nicio reacţie chimică, nu se combină cu niciun alt element, şi tocmai din acest motiv au trecut neobservate vreme de secole: abia în 1962 un chimist plin de râvnă a reuşit, după lungi şi ingenioase eforturi, să‑l constrângă pe Străin (xenonul) să se combine fugitiv cu lacomul şi zburdalnicul fluor, isprava lui părând atât de ieşită din comun, că i s‑a acordat Premiul Nobel. Se mai numesc şi gaze nobile, şi aici ar fi de discutat dacă într‑adevăr toţi nobilii sunt inerţi şi toţi inerţii nobili; în sfârşit, se mai numesc şi gaze rare, deşi unul dintre ele, argonul, Inactivul, e prezent în aer în respectabila proporţie de unu la sută, adică de douăzeci sau de treizeci de ori mai abundent decât dioxidul de carbon, fără de care n‑ar fi urmă de viaţă pe această planetă.

Zincul, Zinck, din care se fac cazanele pentru albituri, e un element care nu prea stârneşte imaginaţia, e cenuşiu, iar sărurile sale sunt incolore, nu e toxic, nu dă reacţii cromatice bătătoare la ochi, pe scurt, e un metal plicticos. Oamenii îl cunosc de două‑trei secole, aşadar nu e un veteran încărcat de glorie cum e cuprul, şi nici unul din acele elemente exotice noi‑nouţe care mai poartă încă aura descoperirii lor. (...) Zincul – atât de moale şi de fragil, care opune o rezistenţă atât de slabă la acizi, încât aceştia îl hăpăiesc într‑o clipă – se comportă în schimb extrem de diferit când e foarte pur: atunci rezistă cu încăpăţânare atacului. Se puteau trage de aici două concluzii filosofice opuse: un elogiu al purităţii, care ocroteşte de rău ca o armură; un elogiu al impurităţii, care dă cale liberă schimbărilor, adică vieţii.

I‑am demonstrat ce uşor poate fi tras în plăci şi foi subţiri; apoi i‑am explicat că foile pot fi sudate pe o parte cu un fier înroşit şi transformate în tuburi; i‑am mai spus că tuburile din lemn, de pildă jgheaburile din satul acela, Sales, pierd apă şi putrezesc, i‑am explicat că tuburile din bronz sunt greu de făcut, iar când sunt folosite pentru apa de băut dau dureri de burtă, în timp ce tuburile de plumb durează o veşnicie şi se sudează lesne unul de altul. I‑am strecurat şi amănuntul de pomină, lămurindu‑l anume că şi coşciugele pentru morţi se pot îmbrăca în foaie de plumb, aşa încât aceştia să nu mai facă viermi, ci să se usuce şi să se descărneze, iar sufletul, folos deloc de lepădat, să nu mai pribegească; şi tot din plumb se pot topi statuete funerare, nu lucitoare ca bronzul, ci niţel întunecate, înceţoşate, cum se cuvine tocmai să fie lucrurile menite doliului. I‑am explicat că, dacă trecem dincolo de înfăţişare, plumbul e tocmai metalul morţii: fiindcă pricinuieşte moartea, fiindcă greutatea lui e dorinţă de a cădea.

Fosforul are un nume foarte frumos (înseamnă „purtător de lumină“), e fosforescent, e prezent în creier, e prezent şi în peşti, motiv pentru care devii inteligent dacă mănânci peşte; fără fosfor plantele nu cresc; există şi în gămălia chibriturilor, pe care fetele deznădăjduite în amor o mâncau ca să se sinucidă; există în focurile de pe morminte, flăcări putrede care joacă pe dinaintea trecătorului. Nu, nu e un element neutru din punct de vedere emoţional: era de înţeles că profesorul Kerrn, pe jumătate biochimist şi pe jumătate vrăjitor, în atmosfera îmbibată de magie neagră de la Curtea nazistă, îl desemnase ca medicamentum.

Există metale prietenoase şi metale duşmănoase. Staniul era prietenos: nu numai fiindcă, de câteva luni bune, Emilio şi cu mine trăiam de pe urma lui, transformându‑l în clorură de staniu pe care o vindeam fabricanţilor de oglinzi, dar şi din motive mai ascunse. Fiindcă se însoţeşte cu fierul, transformându‑l în paşnica tablă şi lipsindu‑l de sângeroasa însuşire de „nocens ferrum“; fiindcă era vândut de fenicieni, şi fiindcă şi azi se extrage, se rafinează şi se îmbarcă în tărâmuri fabuloase şi îndepărtate (chiar în Strâmtori; cum s‑ar zice în Dormiente Sonda, în Insulele Fericite şi în Arhipelaguri); fiindcă se aliază cu cuprul pentru a da bronzul, materie respectabilă prin excelenţă, renumită pentru perenitatea sa bine cunoscută şi well established; fiindcă se topeşte la temperatură mică, aproape aidoma compuşilor organici, cum ar veni cam ca noi; şi, în sfârşit, pentru două proprietăţi unice, cu nume pitoreşti şi greu de crezut, nemaivăzute şi nemaiauzite (din câte ştiu) de ochi şi de urechi omeneşti, dar fidel transmise, din generaţie în generaţie, de toate tratatele: „ciuma“ şi „plânsetul“ cositorului.

Surse foto: en.wikipedia.org

Un articol de Ema Cojocaru

Sistemul periodic, Primo Levi

Traducere din limba italiană de Vlad Russo

• Colecția Cărți cult, Editura ART, 2019