„Chimia mea plămădită din miasme, explozii și mici mistere inutile” - Avanpremieră "Sistemul periodic", Primo Levi

Ceea ce atrage prima oară atenția la volumul Sistemul periodic este de bună seamă cuprinsul, cu titlurile inedite ale celor douăzeci și unul de povestiri – azot, plumb, mercur, uraniu, argint ș.a.m.d. – , căci fiecare proză poartă numele unui element din tabelul periodic al lui Mendeleev, de care narațiunea se leagă într-un fel sau altul.

Chimia devine astfel filtrul neobișnuit prin care Primo Levi își rememorează viața, povestind diverse episoade autobiografice ordonate cronologic, de la istoria strămoșilor săi, care au ajuns în Piemont în jurul anului 1500, la experimentele din adolescență, studiile de chimie, intrarea într-un grup de partizani antifasciști, detenția la Auschwitz (unde chimia i-a salvat viața) și practicarea meseriei de chimist după război. Între memoriile autorului sunt intercalate și câteva povestiri ficționale sau parțial imaginate. Primo Levi a intenționat să scrie „istoria unei meserii și a înfrângerilor, izbânzilor și mizeriilor sale”, din care nu lipsește o tușă de umor, după cum se poate vedea din paginile de început ale prozei „Azot”. 

***

…şi a venit în sfârşit şi clientul mult visat, cel care voia să ne solicite în calitate de consultanţi. Să fii consultant e munca ideală, din care obţii prestigiu şi bani fără să te murdăreşti pe mâini şi fără să te speteşti sau să rişti să sfârşeşti prăjit sau intoxicat: nu trebuie decât să‑ţi scoţi halatul, să‑ţi pui cravată, să asculţi atent şi în tăcere întrebarea, şi te simţi ca oracolul din Delfi. Pe urmă trebuie să‑ţi cântăreşti bine răspunsul şi să‑l formulezi într‑un limbaj solemn şi ceţos, pentru ca şi clientul să te considere un oracol, demn de încrederea lui şi de tarifele stabilite de Ordinul Chimiştilor.

Clientul mult visat avea vreo patruzeci de ani, era mic, îndesat şi obez; purta o mustăcioară à la Clark Gable şi avea smocuri de păr negru cam peste tot, în urechi, în nări, pe dosul palmelor şi pe falange aproape până la unghii. Era parfumat şi pomădat, şi avea o înfăţişare vulgară: părea un peşte, sau mai degrabă un actor prost distribuit în rol de peşte; sau poate un fante de mahala. Mi‑a explicat că era proprietarul unei fabrici de cosmetice şi avea necazuri cu un anumit tip de ruj. Bun, să ne aducă o mostră; ba nu, a zis el, e o problemă specială, trebuie văzută la faţa locului: era mai bine ca unul din noi doi să‑i facă o vizită, numai aşa ne puteam da seama de neajuns. Mâine la zece? Mâine.

Ideal era să descinzi acolo dintr‑o maşină, numai că, dacă erai chimist cu maşină – în loc să fii unul sărac abia revenit din lagăr, scriitor în clipele de răgaz, şi în plus abia căsătorit –, nu stăteai atunci să extragi acid piruvic şi să alergi după fabricanţi de rujuri dubioşi. Mi‑am pus cel mai frumos costum, din cele două pe care le aveam, şi m‑am gândit că mai bine îmi las bicicleta într‑o curte interioară din vecinătate şi mă prefac că am coborât dintr‑un taxi, dar când am intrat în fabrică am înţeles că nu era cazul să‑mi fac scrupule legate de prestigiu. Fabrica era o baracă murdară şi haotică, în care trăgea curentul şi se‑nvârteau vreo zece fete obraznice, leneşe, jegoase şi ţipător boite. Proprietarul mi-a dat explicaţii, arătându‑se mândru şi dându‑şi importanţă: rujul îl pronunţa „rouge“, aniliniei îi spunea „anellina“, iar aldehidei benzoice, „adelaida“. Munca era simplă: o fată topea o anumită ceară cu anumite grăsimi într‑o oală smălţuită obişnuită, adăuga un pic de parfum şi un pic de colorant, şi apoi turna totul într‑o mică lingotieră. Altă fată răcea lingotierele sub jet de apă curentă şi scotea din fiecare douăzeci de mici cilindri de ruj de‑un roşu‑aprins; iar celelalte se ocupau de învelit şi de ambalat. Proprietarul a apucat mitocăneşte o fată, i-a înfipt o mână în ceafă ca să‑i apropie gura de ochii mei şi m-a invitat să‑i privesc bine conturul buzelor: uite, vezi, după câteva ore de la aplicare, mai ales când e cald afară, rujul se întinde în sus prin ridurile mici pe care le au în jurul buzelor chiar şi femeile tinere, şi se formează o ţesătură urâtă de firişoare roşii care face să dispară conturul şi strică tot efectul.

Am observat, nu fără o anumită jenă: firişoarele roşii existau într‑adevăr, dar numai pe jumătatea din dreapta a gurii fetei, care se supunea impasibilă inspecţiei, mestecând gumă. Nu întâmplător, mi-a explicat proprietarul: jumătatea stângă, atât la ea cât şi la toate celelalte, era dată cu un excelent produs franţuzesc, exact cel pe care încerca să‑l copieze. Un ruj se poate aprecia numai aşa, printr‑o confruntare practică: în fiecare dimineaţă, toate fetele trebuiau să se dea cu ruj, la dreapta cu al lui, la stânga cu celălalt, iar el le săruta pe toate de opt ori pe zi pentru a verifica dacă produsul e rezistent la sărutat.

I-am cerut fantelui reţeta rujului său şi câte o mostră din ambele produse. Citind reţeta am bănuit imediat de unde venea defectul, dar mi s‑a părut mai nimerit să mă conving şi să dau un răspuns mai fălos, aşa că am cerut două zile „pentru analize“. Mi‑am recuperat bicicleta şi, tot pedalând, mă gândeam că dacă afacerea mergea bine, aş fi reuşit poate s‑o schimb cu o motoretă şi să scap de pedalat.

Revenit în laborator, am luat o hârtie de filtru, am făcut două puncte roşii cu cele două mostre şi am pus totul în cuptorul încins la 80°C. După un sfert de oră, se vedea că punctul de ruj din stânga rămăsese un punct, cu o aură de grăsime în jur; în schimb, punctul de ruj din dreapta se decolorase şi se întinsese, devenind o aureolă roz mare cât o monedă. În reţeta omului meu figura un colorant solubil: era clar că, atunci când căldura pielii doamnelor (sau din cuptorul meu) ducea la topirea grăsimii, colorantul se întindea şi el. Celălalt ruj conţinea pesemne un pigment roşu, bine încorporat, dar insolubil, care deci nu se întindea: m‑am convins lesne diluând rujul cu benzen şi centrifugându‑l, şi iată colorantul depus pe fundul eprubetei. Datorită experienţei dobândite la fabrica de pe malul lacului, am reuşit să‑l şi identific; era un pigment scump şi nu uşor de extras; de altfel, fantele meu n‑avea nici aparatura capabilă să extragă un pigment; mă rog, să se spele pe cap cu tot cu haremul lui de fete‑cobai şi cu revoltătoarele lui săruturi contorizate. Eu datoria profesională mi‑o făcusem; am redactat un raport, i‑am ataşat factura ştampilată şi dovada picturală a hârtiei de filtru, m‑am întors la fabrică, i l‑am înmânat, mi‑am încasat onorariul şi mă pregăteam să‑mi iau rămas‑bun.

Dar fantele m‑a reţinut: era mulţumit de treaba pe care o făcusem şi voia să‑mi propună o afacere. Îi puteam procura câteva kilograme de alloxan? L‑ar fi plătit foarte bine, cu condiţia să mă angajez în scris că i‑l furnizez doar lui. Citise în nu mai ştiu ce revistă că, în contact cu mucoasele, alloxanul le conferă o culoare roşie foarte durabilă, fiindcă nu e un strat adăugat – mai pe scurt, un lac, ca rujul –, ci o vopsea propriu‑zisă, ca în cazul lânii şi al bumbacului.

Am înghiţit în sec şi, pentru orice eventualitate, i‑am răspuns că o să văd: alloxanul nu‑i un compus prea comun şi nici foarte cunoscut, nu cred că în vechiul meu curs de chimie organică i se dedicau mai mult de cinci rânduri, iar pe moment îmi aminteam doar vag că era un derivat al ureei şi că avea legătură cu acidul uric.

Îndată ce mi‑a fost posibil, am şters‑o la bibliotecă, vreau să spun la venerabila bibliotecă a Institutului de Chimie al Universităţii din Torino, în care pe vremea aceea nu puteai pătrunde cum nu poate pătrunde un infidel la Mecca, ba pătrundeau greu în ea şi fidelii, printre care mă număram. E de presupus că Direcţiunea se călăuzea după înţeleptul principiu potrivit căruia artele şi ştiinţele e bine să fie descurajate: numai cine era împins de o nevoie absolută, sau de o pasiune mistuitoare, s‑ar fi supus de bunăvoie probelor de abnegaţie cerute pentru a consulta volumele. Orarul era scurt şi lipsit de orice logică; iluminatul slab; fişierele în dezordine; iarna nu exista nicio încălzire; nu existau scaune, ci doar nişte taburete metalice incomode şi zgomotoase; şi, în fine, bibliotecarul era un mitocan incompetent, obraznic şi de o urâţenie fără margini, pus acolo în prag ca să‑i înspăimânte cu mutra şi cu lătratul lui pe cei ce voiau să intre.

Sistemul periodic, Primo Levi

Traducere din limba italiană de Vlad Russo

Colecția Cărți cult

Editura ART, 2019