Cărțile Siminei: #NoHate #nohateSpeech #FărăUră

Văzând tot mai multe crime și violențe motivate de diverse tipuri de ură, acum mai vizibile la nivel mondial datorită jurnaliștilor angajați și activiștilor,  mă simt din nou tulburată de uciderea absurdă și revoltătoare a lui George Floyd în SUA. Cred că e momentul să reluăm și să continuam și mai intens discuțiile despre ură, discriminare, crimă motivată de ură, în toate formele lor.

Astfel, revin cu două recomandări de lectură, absolut esențiale pentru a înțelege câteva momente tulburătoare și întunecate din istoria secolelor XX și XXI.

Unul dintre noi. Povestea lui Anders Breivik și a masacrului din Norvegia de Åsne Seierstad, tradusă de mine din limba norvegiană și publicată în 2018 la Editura Art. 

În vara lui 2011, când Anders Breivik a ucis 77 de persoane în Norvegia, mă aflam în Oslo, am auzit atacul cu bombă chiar din camera de  cămin, profesorii mei și-au pierdut prieteni și colegi, nu știa nimeni prea mult din ce s-a întâmplat, dar eram cu toții șocați. Câțiva ani mai târziu, traducerea cărții a fost poate cel mai bun mod de a reveni asupra acelor evenimente traumatice, a fost foarte dificilă din punct de vedere emoțional, cu multă încărcătură și responsabilitate, dar m-a ajutat să înțeleg mai mult din ce s-a întâmplat atunci, cum s-a ajuns la asemenea crime, cum poate ajunge o persoană albă, din clasa de mijloc, să poată comite cu sânge rege 77 de crime, dar am reușit să aflu mai multe și despre cine au fost câteva dintre victime (supraviețuitori sau nu), despre cum a fost viața lor înainte și după de 22 iulie 2011, cine visau sa ajungă acei adolescenți plini de viață împușcați pe insula Utøya, cât de dificil a fost să se ajungă la un conses în privința verdictului dat în instanță pentru Breivik (cu toate dilemele etice inerente). Apoi am rememorat cum am participat la momentul de reculegere din centrul capitalei, am aprins lumânări într-un Oslo împânzit de trandafiri roșii lăsați în memoria celor care nu mai erau. M-a impresionat cum a știut societatea norvegiană să răspundă uman (deși cu multă durere) în fața unui act de neînchipuit într-o țară în care se decernează an de an Premiul Nobel Pentru Pace. 

(1.1) Nota bene: lansarea cărții a fost o colaborare sincronizată pe 22 iulie 2018 cu avanpremiera filmului "Utøya: 22 iulie", distribuit în România de Bad Unicorn (adică de Monica Felea și Stefan Bradea), cu o vizionare în aer liber, iar banii din vânzarea biletelor au fost donați în scop caritabil Fundației Estuar, care oferă sprijin și celor afectați de tragedia de la Colectiv. Proiecția "Utøya: 22 iulie", în regia lui Erik Poppe, se concentrează asupra atacului armat pe inusla cu același nume, unde au fost împușcate mortal 69 de persoane, majoritatea adolescenți. E o perspectivă dureroasă pentru spectator, e cea a victimelor care în decurs de o oră trec de la o viață normală la încercarea disperată de a-și salva viața - proprie și a colegilor. Regia și perspectiva sunt de o etică minuțios gândită. Filmul este momentan disponibil online (alături de alte filme excelente), pe contul de Vimeo al Bad Unicorn, la un preț modic de 3 euro. 

#Spoiler: reputata jurnalistă norvegiană Åsne Seierstad documentează acum un nou material, de data aceasta despre SUA. Aștept cu mare interes momentul când va începe să lucreze efectiv la carte și să o putem citi și noi. Va fi o altă lectură revelatoare. 

***

Mai este acesta un om? de Primo Levi (într-o traducere ireproșabilă a Doinei Condrea Derer)

Această lectură esențială e o mărturie uimitor de lucidă, șocant de detaliată, sinceră și extrem de importantă pentru a reuși să înțelegem mai multe nuanțe ale coșmarului și atrocităților la care au fost supuși evreii ce au supraviețuit (sau nu) Holocaustului. E o carte despre o condamnare la moarte, despre o supraviețuire improbabilă și nesperată, despre viata aberantă din lagărele de muncă, despre cum oamenii devin niște cifre, coduri, despre cum o ideologie banalizează răul convingând în mod cinic [pe călăi/ torționari/ colaborationisți/ prizonieri (mulți) chinuiți până la depersonalizare și dezumanizare, și chiar pe oameni buni, dar speriați de moarte] că alții sunt mai puțin oameni, sau că nu sunt deloc oameni - prin urmare uciderea evreului (sau a oricărei minorități sau etnii persecutate vreodată politic) nu e de fapt uciderea unui om. Deci nu e crimă, e ceva ce poate și trebuie făcut. Cartea lui Primo Levi este de o etică greu de imaginat, e greu de închipuit cum a fost scrisă cu atâta luciditate și claritate, cu un limbaj curat, care se imprimă adânc în memoria și conștiința cititorului și care reușește să aducă o oarecare lumină-înțelegere și să descrie cum poate rezista umanitatea într-una dintre cele mai cumplite experiențe ale secolului trecut (și tocmai în ciuda acesteia). 

Amândouă cărțile se regăsesc pe lista de recomandări a Redacției Art.

Un articol de Simina Răchițeanu