Caracatițele sunt mai mult decât monștrii din literatură și cinematografie

„Tot ce poate face tigrul e să te devoreze. Acest oribil pește‑diavol suge viața din tine“, scria Victor Hugo în Oamenii mării. La 132 de ani distanță, autoarea și naturalista Sy Montgomery încearcă să modeleze viziunea noastră asupra caracatițelor, portretizate drept monștri în literatură și cinematografie, creaturi care scufundă nave și păzesc cimitirul din adâncuri.

Finalist la National Book Awards și bestseller The New York Times, volumul În mintea unei caracatițe ne poartă într-o lume uimitor de străină, de surprinzătoare, un loc plin de minuni, unde avem oportunitatea să explorăm un alt tip de conștiință. Interacțiunile dintre cele două specii, oameni și moluște, pun bazele unor legături ce extind conceptul de „prietenie” sau „iubire”: surprindem fragilitatea preconceptelor, urmările nocive ale prejudecăților și sinceritatea unei simple atingeri.

Debusolantă este conștientizarea asemănărilor, cât de multe lucruri avem în comun cu o ființă care poate atinge greutatea unui bărbat și lungimea unui mașini, un animal la fel de veninos ca șarpele, ce poate gusta cu ajutorul pielii sau își poate schimba culoarea și forma. Îndepărtând aceste abilități și diferențe fizice, Sy Montgomery ne uimește prin evocarea calităților preponderent umane ce ne amintesc un adevăr fundamental: caracatițele sunt inteligente, creative, curioase și foarte prietenoase.

Fun fact: albul este culoarea caracatițelor când sunt relaxate. În continuare vă invităm să citiți un fragment în avanpremieră din În mintea unei caracatițe: o explorare surprinzătoare a miracolului conştiinței, de Sy Montgomery.

În mintea unei caracatițe: o explorare surprinzătoare a miracolului conştiinței, Sy Montgomery

Traducere din limba engleză și note de Laura Ciobanu

Colecția Sapiens, Editura ART, 2018

Era aproape unsprezece dimineața, ora de masă a Athenei. Pe capacul unui acvariu alăturat era pregătită o porție de capelini argintii, peşti de doisprezece centimetri lungime. Nu voiam s‑o facem să aștepte.

Cei doi bărbați au săltat capacul acvariului și l‑au prins cu un cârlig aflat deasupra ca să stea deschis. Capacul era aco‑ perit cu o plasă fină și conturul lui urma cu precizie curbele complicate ale acvariului, măsură de precauție perfecționată de‑a lungul mai multor generații de caracatițe pentru a împiedica evadarea. Bill m‑a lăsat cu Wilson și s‑a dus să se ocupe de alte treburi în galeria sa. Wilson a urcat scărița mobilă și s‑a aplecat deasupra acvariului.

Athena se înălță din ascunzătoarea ei ca aburul dintr‑o oală. Se apropie de Wilson cu atâta iuțeală, încât mi s‑a tăiat răsuflarea. Se mișca mult mai repede decât cu o zi înainte când venise să mă vadă pe mine.

— Mă cunoaște, mi‑a spus simplu Wilson.

Își vârî mâna în apa rece ca s‑o salute.

Ventuzele albe ale Athenei ieșeau din apă și cuprindeau mâinile și antebrațele lui Wilson. Caracatița l‑a privit cu un ochi argintiu, apoi a făcut ceva care m‑a surprins: s‑a întors pe spate ca un cățeluș care‑și expune burtica. Wilson i‑a oferit un pește, punându‑l pe ventuzele centrale ale unuia dintre tentaculele din față. Mâncarea a pornit către gura ei trecând de la o ventuză la alta, ca pe o bandă rulantă. Eram nerăbdătoare să‑i văd interiorul gurii, să întrevăd ciocul. Dar mă așteaptă o dezamăgire. Peștele a dispărut ca treptele la capătul unei scări rulante. Wilson spunea că nu a întâlnit nicio caracatiță care să‑și arate ciocul.

Abia acum am observat o stea‑de‑mare portocalie cunos‑ cută sub numele de „floarea‑soarelui“ apropiindu‑se de mâna lui Wilson. Avea mai mult de douăzeci de brațe asemănătoare unor raze, doar vorbim despre o stea, și un diametru de peste 60 de centimetri; s‑a apropiat de noi cu ajutorul a 15 000 de piciorușe tubulare. Deși e cea mai mare dintre toate speciile de stea‑de‑mare, nu are ochi, cap sau creier, cum, de altfel, nu are niciuna dintre suratele ei. (Ca larvă, steaua‑de‑mare începe să dezvolte un creier, dar se pare că se răzgândește pe parcurs, construindu‑și în schimb o rețea neuronală în jurul gurii.)

— Vrea și el pește, a spus Wilson.

(Această stea‑de‑mare este, de fapt, un mascul, lucru deve‑ nit evident într‑o zi când și‑a eliberat sperma, încețoșând apa din acvariu.) Wilson i‑a oferit un capelin cu aceeași mișcare degajată cu care i‑ai pasa untiera unui comesean la un dineu.

Cum poate un animal fără creier „să vrea“ ceva și să‑și mai și comunice dorințele unui membru al altei specii? Poate că Athena știa. Poate că pentru ea steaua‑de‑mare era un indi‑ vid aparte, un vecin ale cărui obiceiuri și toane le recunoaște și le anticipează. La Punctul de Vizitare al Centrului de Științe Marine Hatfield, când caracatița termina să se joace cu Mr. Potato Head, steaua‑de‑mare scotea ochii jucăriei și îi tot învârtea între două brațe. („Era chiar drăguț“, mi‑a zis Kristen Simmons, cea care a inventat aparatul de pictat pen‑ tru caracatițe. A descris steaua‑de‑mare ca fiind „curioasă din fire“ și mi‑a povestit că ori de câte ori caracatița capătă o nouă jucărie, steaua‑de‑mare „încearcă să i‑o ia, ceea ce mi se pare uimitor“. Dacă un membru al personalului muta o jucărie mai departe de steaua‑de‑mare, animalul se zorea să o recupereze.)

Mă întreb: poate manifesta curiozitate un animal fără creier? Vrea să se joace? Sau „vrea“ jucării și mâncare cam în același fel în care o plantă „vrea“ soare? Este steaua‑de‑mare conştientă? Iar dacă e, ce înseamnă asta mai exact?

Era limpede că am pătruns într‑o lume pe care nu o pot judeca după regulile deprinse pe uscat, printre vertebrate. Steaua‑de‑mare începe să mistuie peștele sub ochii noștri și capelinul se topește ca văzut într‑un film dat pe repede îna‑ inte. Steaua‑de‑mare își poate proiecta stomacul afară pe gură ca să‑și devoreze prada ce constă, de obicei, din arici‑de‑mare, melci, castraveți‑de‑mare și alte stele‑de‑mare.

Potolind apetitul stelei‑de‑mare, Wilson a revenit la Athena și i‑a dat și restul peștilor. I‑a oferit unul câte unul, încă trei cu totul. A depus fiecare pește pe ventuzele unui alt tentacul. Priveam uluită cum caracatița transportă peștii de‑a lungul ventuzelor către gură. Părea să treacă foarte mult timp până când peștii ajung la destinație. De ce nu își îndoaie brațul ca să‑și bage peștele direct în gură? Apoi mi‑a trecut prin cap: probabil din același motiv pentru care noi lingem înghețata la cornet în loc să ne‑o îndesăm pe gât. Gustul este o plăcere. Și e o plăcere pentru că ne este util: cu ajutorul lui știm ce alimente sunt bune și sigure de mâncat și care sunt necomestibile. Caracatița procedează la fel cu ventuzele ei.

Odată ce Athena a terminat de mâncat, începu să se joace blând cu mâinile și brațele lui Wilson. Din când în când, vârful unui tentacul se încolăcea ca un lujer deasupra cotului său, dar mișcarea era leneșă. Mai degrabă îşi răsucea alene tentaculele prin apă, atingerea ventuzelor pe pielea lui Wilson fiind blândă ca un sărut. Ieri, eu i‑am simțit atingerea cercetătoare, insistentă. În compania lui Wilson însă era complet relaxată. Privind bărbatul și caracatița cum se ating unul pe altul mă gândeam la un cuplu de bătrâni fericiți, căsătoriți de mulți ani, ținându‑se tandru de mână.

Mi‑am băgat mâinile în apă, alături de Wilson, și am atins unul dintre tentaculele libere ale Athenei. I‑am mângâiat încet ventuzele. Se îndoia urmărind contururile mâinii mele și mă apuca. Nu‑mi dădeam seama dacă mă recunoaște. Deși eram sigură că prin intermediul simțului gustativ îşi dă seama că sunt altă persoană, Athena părea să mă considere a fi parte din Wilson, comportându‑se față de mine așa cum ar face‑o cineva cu însoțitorul unui prieten de încredere. Athena se prinse de pielea mea lent, cu delicatețe, așa cum a procedat când l‑a salutat pe Wilson. M‑am aplecat să privesc în ochiul ei sidefiu, iar ea își scoase capul din apă ca să mă privească în față.