Campionii Mondiali ai dezindustrializării

Cel de-al doilea roman al lui Nicolas Mathieu, câștigător al Premiului Goncourt în 2018, pune pe masă și discută deschis multe dintre problemele societății franceze de la sfârșitul secolului trecut: decăderea culturală și economică, rasismul, degradarea socială, conflictele între generații, viciile, imposibilitatea de a crea legături interpersonale semnificative.

 

Foto © Ema Cojocaru

 

Îl avem în prim-plan pe Anthony, un adolescent care duce o viață aparent modestă și liniară, una din viețile marginalizate dintr-un orășel uitat din estul Franței, pe care îl urmărim de-a lungul formării și maturizării sale (patru veri, de la 14 la 18 ani, din 1992 până în 1998 - când Franța găzduiește și câștigă cea de-a șaisprezecea ediție a Campionatului Mondial de Fotbal, simbolul unei eventuale renașteri).

 

Romanul pune față în față cele două Franțe: Franța cu trecutu-i glorios, plină de tradiții și elemente care aduc aminte de epocile de demult apuse și Franța în plină epocă a dezindustrializării, cu oameni cu existențe în cel mai bun caz modeste, dar de cele mai multe decrepite sau dezumanizante. Noblesse oblige, dar locuitorilor le lipsesc mijloacele și scopurile.

 

 

***

Când verii au ajuns la Anthony acasă, dimineața venise deja. Se simțeau murdari, abătuți. În plus, tatăl îi aștepta la volanul camionetei. Vecinul era și el acolo, în șort și papuci Birkenstock, cu o cană de cafea aburindă în mână. Văzându-i cum se întorceau, a izbucnit în râs, mai degrabă pentru a detensiona situația. La radioul din camionetă, o voce nazală repeta Stop ou encore.

— Mă păcălicilor, unde-ați fost?

 

Tatăl privea în aer peste rama ochelarilor Vouarnet ca și cum ar fi încercat să ghicească ora după poziția soare­lui. Băieții se opriseră la o distanță apreciabilă, cu brațele atârnându-le pe lângă corpuri.

— Da, sunt frumoase păsărelele tale, a zis vecinul.

 

Tatăl și-a dres vocea și a luat o sticlă de apă care stătea la îndemână pe banchetă. A băut poate jumătate înainte să o pună la loc. Aparent, nici el nu era în mare formă. Și-a dres din nou vocea și a tușit.

— Aștept de o veșnicie. Unde-ai fost?

— E sâmbătă, a răspuns Anthony.

— Și? Asta-ți dă voie să-ți petreci noaptea plecat?

 

Băieții merseseră mult pe jos la întoarcerea din Drimblois și făcuseră semn cu degetul mare ridicat de fiecare dată când trecea o mașină. Nu-și spuseseră în total o sută de cuvinte pe drum. Lui Anthony începea să-i vină să vomite.

— Sunt și ei copii, a spus vecinul bonom. Nu e nimic grav.

— Mda, a zis tatăl. Cred că treaba asta mă privește pe mine, dacă nu te deranjează.

 

Vecinul a înțeles mesajul și tatăl a sărit din cabina Iveco-ului. Purta bocancii de lucru, o pereche de bermu­de din material de blugi, un maiou care-i lăsa brațele la vedere. Și-a căutat țigările în buzunare și băieții au văzut deltoizii și tendoanele înnodate sub pielea lui bronzată.

— Eu plec, a spus vecinul.

Tatăl s-a prefăcut că nu aude. După ce și-a aprins țigara, s-a întors spre Anthony.

— Deci? Ai o explicație?

— Bine, eu vă las, a mai zis vecinul.

 

Îi era greu să continue să zâmbească. Și-a ridicat mâna cu degetele depărtate în semn de salut.

— Da. Salut-o pe Évelyne, a spus tatăl.

 

Nu rată șansa. S-a îndepărtat târșâindu-și picioarele. Circumferința gambelor tatălui era absolut scandaloasă. Odată i se luase sânge și descoperise că avea un coleste­rol suprauman. Nu dormise trei zile, dar nu se lăsase de mezeluri pentru atâta lucru. Oricum trebuia să moară într-o zi. Anthony își vedea reflexia în ochelarii lui de soare, deformată și nu foarte vioaie.

— Deci?

— Am fost la niște prieteni. Am băut puțin. Am preferat să dormim acolo.

 

Pe buzele tatălui s-a desenat un surâs ambiguu, unul care se adresa acum vărului.

— Cred că ești așteptat acasă.

Cei doi băieți și-au găsit timp să bată palma, apoi vărul a plecat. Anthony era singur cu mahmureala lui, sub soare și sub privirea tatălui.

— Ce șmecherii faceți voi? Acu’ vă dați mâna ca arăbeții?

 

Anthony nici n-a clintit. Se gândea la locul gol din fundul garajului.

— Hai, urcă, a spus tatăl. Avem de lucru.

— Pot să fac un duș mai întâi?

— Urcă, ți-am zis.

 

Anthony s-a supus. Tatăl lui a apucat volanul. Camio­nul a pornit, iar Anthony s-a lipit de fereastră ca să ia aer.

— Pune-ți centura. N-am chef să mai iau o amendă în plus.

 

La ieșirea din cartier, tatăl deja trecuse în viteza a patra și rula cu aproape 80 la oră. Abia dacă-și ridica piciorul de pe accelerație ca să treacă peste limitatoarele de viteză dinainte de școala primară, de lângă unitatea de pompieri. Anthony și-a simțit stomacul răsucindu-se și și-a spus că avea să borască. Trebuia să se oprească măcar două minute să ia aer. S-a întors către bătrânul său. Dar acesta privea fix drumul și-ți ținea mâinile pătrate lipi­te de volan, cu o țigară între arătător și mijlociu. Cerul rula infinit în ochelarii lui de soare. Au ieșit din oraș și Anthony a trebuit să aștepte încă zece minute ca să-și adune curajul.

— Tre’ să oprești.

 

Tatăl a privit înspre el.

— Nu te simți bine?

— Nu.

 

Băiatul era pur și simplu alb ca un cearșaf. Camioneta s-a oprit pe marginea drumului cu un suspin hidraulic. Anthony a sărit din habitaclu. Nu a făcut nici trei pași și a dat afară tot ce avea în stomac. Când s-a ridicat, era ud leoarcă. S-a șters pe față și la gură cu tricoul polo. Pansamentul de pe mâna dreaptă era negru de mizerie și grăsime. În fața lui, șoseaua departamentală care ducea către Étange, Lameck, Thionville și apoi spre Luxemburg se întindea dreaptă cât vedea cu ochii. Un Fiat Panda a trecut în trombă, apoi, de foarte departe, a venit un bătrânel mic, pe motoretă, care tracta după el un căru­cior. Zgomotul nazal s-a amplificat, bătrânelul a trecut cu o alură imperială, cu ochii fixați la orizont, cu o cas­că rotundă pe cap. Urmărindu-l cu privirea, Anthony a întâlnit oglinda retrovizoare a camionetei. A văzut fălcile tatălui său, gâtul, umărul brăzdat de mușchi, primele fire de păr alb de pe ceafă. A scuipat pentru a scăpa de gustul amar din gură și a urcat înapoi în camion.

— E mai bine? a întrebat tatăl.

— Da.

— Ia.

 

Anthony a luat sticla de apă minerală și a băut îndelung. Camionul a pornit din nou. Căldura făcea deja să se ridice din bitum sclipiri neclare. Ciudat, nu l-au mai întâlnit pe bătrânelul pe motoretă, ai fi putut crede că se volatilizase complet. La radio, animatorul le ura vacanță plăcută celor care plecau în concediu în august și curaj celor din iulie care reîncepeau munca de luni. Apoi s-au auzit în habitaclu primele note din J’aime regarder les filles.

— Ai idee ce e-n capul maică-tii uneori?

— Ce?

 

Tatăl și-a scos ochelarii și și-a trecut o mână peste față, apoi peste ceafă. A dat drumul volanului pentru scurt timp, ca să se întindă. Camioneta lor rula acum cu viteză printre câmpuri goale și lanuri de rapiță de un galben brutal. Liniile de înaltă tensiune brăzdau pentru câte o clipă monotonia peisajului.

— A reînceput cu astea de dimineață. Și tu, bagabon­tule, nu te întorci noaptea acasă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic, a răspuns tatăl sec.

 

Apoi, după o tăcere, a adăugat:

— În orice caz, dacă vrea să plece, n-o s-o rețin.

Și-au continuat drumul. Acasă, certurile puteau izbucni din orice, din cauza privirii unui bărbat, a programului de la televizor, a unui cuvânt greșit. Hélène știa să apese acolo unde durea. Tatăl său nu se pricepea la cuvinte. Anthony și-a spus că, dacă mai ridica mâna la ea o singură dată, avea să-l ucidă. Se simțea terminat și-i venea să plângă. Și motocicleta aia, la dracu’!

 

---

 

Și copiii copiilor lor, Nicolas Mathieu

Traducere din limba franceză de Cristian Fulaş

Colecția musai, Editura ART, 2021