Veniri, plecări – „Berlin. Cartea a treia: Oraș al luminii” de Jason Lutes

„Multe iubite am sărutat / Primăvara pe-alei / Și la mai toate eu le-am cântat / Jurământul dragostei [...] Sufletul nu l-am dat nimănui / Și iartă-mi dacă-ți spui 

Tu nu ești întâia iubită, să știi / Însă cea din urmă ușor îmi poți fi
Tu ai farmec în privire / Și-o minune gura ta / Sărutările divine / Veșnic nu le pot uita.”

Sau în germană, fără a fi potrivire unu la unu, dacă vă e la îndemână:

„Bisher kannt' ich viele Frau'n
Nur zu dir hab' ich Vertrau'n
Verzeihe mir!

Du Bist Nicht Die Erste
Du mußt schon verzeihn
Aber meine Letzte könntest du sein.”

Ce-i cu versurile astea? Nu au trecut decât câteva ore de când am terminat de citit trilogia lui Jason Lutes, Berlin, și până când am descoperit melodia de mai sus. Cântată de Simion Bogdan-Mihai, Lăutarii de Mătase și David Hermlin, muzician, șef de orchestră, dansator de step și realizator radio, originar din Berlin. Dar compusă, cel mai probabil, la finalul anilor ’20 și cântată pe atunci de Comedian Harmonists, un grup vocal din Germania interbelică, cu succes pe ambele părți ale Atlanticului. Putea fi coincidență mai frumoasă?
 

Nu putea. Așa că am recitit ultimul volum, Oraș al luminii (traducere Alex Moldovan și Mariana Buruiana), cu piesa asta pe fundal. Pe repeat. Dar doar până la un punct. Pentru că arestările, geamurile sparte în miez de noapte, hărțuirile, insultele și moartea (a unui grup de oameni, a unui oraș, a unei țări) nu se potrivesc deloc cu tangoul ăsta impertinent și blând deopotrivă. Iar sloganuri scandate în piețe publice n-am vrut să ascult doar de dragul concordanței.

***

Trenul cu aburi trece în viteză, tuduc-tuduc, tuduc-tuduc, cu destinația Berlin. Pe câmp, muncitorii îngână cântece. Unul dintre ele este „Irgendwo auf der Welt” / „Undeva în lume”. A fost compus chiar în anul acela, 1932, și făcut cunoscut de cei șase Comedian Harmonists. În tren, Adolf Hitler primește ultimele vești înainte de a ajunge în capitală. Se uită pe geam. Este îngrijorat. Nu aude cântecul muncitorilor. Peste câțiva ani, niciun german nu-l va mai auzi, căci Comedian Harmonists își încetează activitatea, căutând refugiu care unde apucă. O parte dintre ei sunt evrei. O parte din repertoriul lor e compus de evrei.

La fel ca primele două volume, Oraș al luminii debutează cu o venire în Berlin. Hitler și oamenii lui ajung aici într-o zi în care soarele strălucește cu putere printre clădiri. E un oraș scăldat în lumină. În curând, totul se va dovedi doar fum, cel anunțat în precedenta carte. Propaganda e tot mai intensă:

„Avem mereu programate demonstrații, pe care le organizăm în cartierele predominant comuniste. Provocăm haos. Apoi impunem ordinea. Presa e avidă după așa ceva. Berlinul are nevoie de senzațional ca peștele de apă.”
 

Nici eforturile propagandistice ale partizanilor comuniști nu sunt mai prejos. Înscrierile în grupare merg pe bandă rulantă, antrenamentele de auto-apărare sunt bine organizate și lozincile țipă de pe clădiri:

„Împotriva Planului Young, a sărăciei și fascismului. Împotriva trădătorilor din SPD – Luptați alături de KPD! Pentru pâine și libertate, pentru o Germania sovietică.”   

Și nici amenințările lor. Descumpănit de situația politică și socială a țării, jurnalistul Kurt Severing nu-și mai găsește nici măcar pofta de viață, cu atât mai puțin inspirația de a scrie. Când nu se închide în apartament cu zilele, înconjurat de sticle cu alcool, hălăduiește pe străzi fără rost. Într-o zi pare că-și găsește un scop și ajunge în cuibul comuniștilor. Vrea să se înscrie în tabăra lor. Este la un pas de a o face, dar când vede cum și copiii devin arme de luptă, renunță. Nu scapă de avertizare:

„Târăște-te înapoi în vizuina ta, atunci. Ofilește-te în întuneric. Când vom cuceri Berlinul, o să venim să te scoatem. Ca să vedem cum te MISTUI în lumina noii zile. Lumea e a NOASTRĂ, Severin! O să venim după tine.”

Un oraș cuprins de lumină, într-adevăr.

Exuberanța anilor din urmă pălește încetul cu încetul. Poliția, instrumentată de Parlamentul majoritar național-socialist, face deja primele razii și arestări. Barul care găzduia serate feministe este luat cu asalt, dușmanii politici sunt epurați. Printre ei, Carl von Ossietzky, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1935, pe când se afla în lagărul de concentrare din Esterwegen. 
 

Nici Marthe Müller, protagonista venită în Berlin pentru o carieră în artă plastică, nu rămâne neatinsă de schimbările orașului. Nu-și găsește de muncă, nu se mai vede pictând și oscilează încontinuu între iubirea pentru Anna și cea pentru Kurt. Renunțarea la tot pare singura soluție. 

Pe de altă parte, Silvia, fiica cea mare a lui Gudrun Braun, știe foarte bine ce vrea și nu se dă în lături de la nimic pentru a-și atinge scopurile. Radicalizată în lupta ei revoluționară, este eroina a două episoade de mare intensitate narativă: întâlnirea cu Marthe, când cele două fire ale poveștii lui Lutes sunt aduse împreună, și confruntarea cu fratele mai mic, Heinz. Paginile dedicate acesteia sunt printre cele mai tensionate din întreg volumul, Lutes reușind să construiască suspansul și să mențină tensiunea prin replici răstite și ilustrații care alternează, cum ne-a obișnuit, gros-planul și focalizările.

Plecarea pare singura șansă de salvare pentru mai multe personaje. Așa că Oraș al luminii închide cercul început în prima carte și se încheie cu un tren care părăsește Berlinul. Părăsind scena anilor ’30, Lutes face o trecere rapidă în revistă a deceniilor care au urmat: bombardamentele, zidul, reconstrucția. 

Tot cu un tren a ajuns în Berlin și Jason Lutes pentru prima dată. S-a întâmplat în 2003, după publicarea primului volum al trilogiei, Oraș de piatră. Într-un interviu pentru The Berliner povestește experiența și felul în care realitatea urbană i-a confirmat intuițiile artistice:

„A fost terifiant. Editorul meu mi-a rezervat un bilet pentru Erlangen, și apoi am luat un tren spre Berlin. Îmi amintesc că mă gândeam: uau, m-aș putea trezi că munca mea a fost în zadar. Locul real ar putea dezvălui în ce minciună m-am afundat. Țin minte că eram în tren, mergeam spre oraș și soarele stătea să apună. Era foarte frumos și, după ce am coborât, a fost un moment în care am respirat ușurat pentru că realitatea locului ăluia, cu toată textura și vibrația lui, era mult mai mult decât reușisem eu să surprind într-un comics alb-negru. Era diferit, dar nu contradictoriu.”
 

Intenția lui Lutes de a exprima cele mai profunde senzații umane a fost cu siguranță materializată. Trilogia Berlin este o istorie grafică atât a unui oraș dintr-o epocă anume (Berlinul în amurgul Republicii de la Weimar), cât a oamenilor care l-au locuit, care l-au marcat și care au fost marcați de transformările lui. De aceea, seria este o lectură potrivită și pentru cei care vor să afle cum arăta Germania interbelică, și pentru cei familiarizați deja cu perioada aceasta, care vor găsi în ilustrațiile artistului american detalii, stări, reacții care le vor aprofunda cunoștințele. De fapt, sunt 600 de pagini de literatură foarte bună. Întrebat dacă-și vede cărțile așezate în zona dedicată ficțiunii istorice sau comicsurilor dintr-o librărie, Lutes răspundea:

„Eram într-o librărie din San Anselmo, California, când am descoperit cu bucurie că ordonaseră toate comicsurile în funcție de categoria generală, alături de toate celelalte cărți. De exemplu, toate comicsurile de ficțiune erau la secțiunea de ficțiune. Cele istorice erau la istorie. Mi-a plăcut la nebunie. Asta mi-ar plăcea. Mi se pare că secțiunea romanelor grafice sau a benzilor desenate, dacă te duci la zona de copii... Mi se pare că mulți apreciază cărțile astea și sunt gata să le citească. Dar benzile desenate nu sunt un gen. Sunt o metodă. Înțeleg că, dintr-o perspectivă de marketing, ar trebui puse așa. Dar mi-ar plăcea ca volumele mele să stea alături de restul cărților din librărie. ”

***

„Tu nu ești întâia iubită, să știi / Însă cea din urmă ușor îmi poți fi...”