Avanpremieră „Verde uimitor” de Stefano Mancuso și Alessandra Viola

La început, a fost verdele: un haos de celule vegetale

Divinizate în unele religii și demonizate în altele, expediate pe treapta cea mai de jos a ființelor și ignorate multă vreme de cercetătorii științifici, plantele sunt privite doar ca o sursă de hrană, oxigen și materii prime. Pentru cei mai mulți dintre noi, este de neconceput ca plantele - aceste organisme pasive - să aibă atribute rezervate lumii animale, ca sensibilitate, abilități sociale sau inteligență. Stefano Mancuso, un specialist în controversatul domeniu ce studiază „inteligența plantelor”, și-a propus să zdruncine ideile preconcepute și să demonstreze că plantele sunt organisme mult mai sofisticate decât se crede, susținându-și afirmațiile cu argumente științifice. În Verde uimitor, scrisă în colaborare cu jurnalista și scenarista Alessandra Viola, Stefano Mancuso ne oferă o perspectivă surprinzătoare asupra lumii vegetale, care, oricât de greu ar fi de crezut, dispune de cele cinci simțuri dezvoltate într‑un mod „vegetal”, dar și de un tip de inteligență ce poate fi interpretată drept „capacitatea de a rezolva problemele întâmpinate”. Cartea Verde uimitor se află în curs de apariție în colecția „Sapiens” a Editurii Art și poate fi precomandată până la data de 12 februarie 2019.

Ema Cojocaru

Ideea că plantele au „creier“ sau „suflet“ și că până și cele mai simple organisme vegetale simt și reacționează la stimuli externi a fost avansată, de‑a lungul secolelor, de numeroși filosofi și oameni de știință. De la Platon la Democrit, de la Fechner la Darwin (ca să dăm doar câteva exemple), unele dintre cele mai strălucite minți din toate timpurile s‑au pronunțat în favoarea recunoașterii inteligenței vegetale, atribuind plantelor capacitatea de a simți. Alții și le‑au imaginat ca pe niște oameni așezați cu capul în pământ: ființe sensibile, inteligente și dotate cu toate facultățile umane, în afara acelora refuzate de această curioasă poziție.

Zeci de gânditori au cercetat și au adunat argumente privitoare la inteligența plantelor. Și totuși, în culturile de pe toate meridianele rezistă și se vădește în comportamentul nostru obișnuit convingerea că plantele sunt ființe mai puțin inteligente și mai puțin evoluate decât nevertebratele și, de asemenea, că pe „scara evoluției“ (concept lipsit de fundament, dar încă înrădăcinat în gândirea nostră) acestea s‑ar găsi doar cu o treaptă mai sus față de obiectele neînsuflețite. Cu cât au apărut mai mulți susținători ai recunoașterii inteligenței plantelor, bazându‑se pe experimente și descoperiri științifice, cu atât infinit mai multe voci s‑au ridicat de fiecare dată împotriva acestei ipoteze. Religiile, literatura, filosofia și chiar știința modernă au colaborat, într‑un acord tacit, pentru a răspândi în cultura occidentală ideea că plantele sunt vietăți inferioare (inteligența nici nu mai intră în calcul).

(...)

Planta este o colonie

Să începem prin a spune că, fiind nemișcate și astfel obiect al prădătorilor animali, plantele au dezvoltat un fel de „rezistență pasivă“ în fața atacurilor. Organismul lor e construit în baza unei structuri modulare: fiecare parte e importantă, dar nu indispensabilă. Această structură reprezintă un avantaj fundamental față de regnul animal, mai ales dacă este luat în considerare numărul mare de animale erbivore vorace și imposibilitatea de a fugi din calea lor. Primul dintre avantajele organismului modular e că, pentru plante, a fi mâncate nu constituie o problemă așa de mare. Ce animale se pot lăuda cu ceva similar?

Fiziologia vegetală, după cum vom vedea, e bazată pe principii diferite față de cea animală. În timp ce animalele au evoluat concentrând aproape toate funcțiile lor vitale mai importante în organe precum creierul, plămânii, stomacul etc., plantele „și‑au dat seama“ că pot deveni prăzi ușoare și au evitat gruparea capacităților lor în zone nevralgice definite. E ca atunci când evităm să ținem toți banii într‑un singur loc, împărțindu‑i și păstrându‑i în mai multe locuri pentru a micșora prejudiciul în cazul unui furt, sau când diversificăm investițiile pentru a împărți riscul. Pe scurt, e o alegere înțeleaptă.

Funcțiile unei plante nu sunt legate de organe. Asta înseamnă că plantele respiră fără a avea nevoie de plămâni, se hrănesc fără să aibă gură sau stomac, își susțin corpul fără a avea schelet și, după cum vom vedea în continuare, pot lua decizii fără a avea un creier.

Datorită acestei fiziologii speciale, planta poate pierde porțiuni importante din corp fără ca supraviețuirea ei să fie periclitată; anumite plante pot pierde și 90 – 95% din corp, regenerându-se din acest rest supraviețuitor cât se poate de firesc. Un izlaz păscut de o turmă de animale se va regenera în câteva zile. Dacă ați tăiat vreodată iedera sau dacă ați tuns gazonul, știți despre ce vorbesc. Ca organisme sedentare (sau fixe, mai bine spus), plantele au ales ca modalitate de apărare în fața prădătorilor strategia evolutivă de a‑și crea o structură compusă din părți divizibile. Animalele, având la baza strategiilor de apărare mișcarea, nu au dezvoltat capacități regenerative. În ce le privește, cazurile de acest fel sunt puține. O șopârlă își poate regenera coada, dar un picior sau capul, odată tăiate, nu mai cresc la loc. Dar, dacă o parte dintr‑un organism vegetal este îndepărtată, acesta nu doar că supraviețuiește, ci chiar beneficiază de pe urma acestui fapt. Să ne gândim la efectele curățării arborilor. Acestea derivă din structura lor, diferită de a noastră. Planta este alcătuită din module care se repetă: ramurile, tulpina, frunzele și rădăcinile sunt fiecare în parte combinații de module simple, independente, care se îmbină unul cu altul asemenea pieselor Lego.

E drept, mușcata de pe terasă nu ne lasă această senzație: pare a fi un organism individual. Dar, dacă tăiați o bucată și o replantați – dacă o înmulțiți prin butășire, cum ar spune un grădinar –, bucata de mușcată va dezvolta rădăcini și veți obține astfel o nouă plantă. Un braț de‑al nostru sau un picior de elefant nu vor putea da niciodată naștere unui întreg organism și nici nu vor supraviețui odată separate de trupul de la care provin.

Nu întâmplător ne referim la noi înșine ca la „indivizi“; termenul vine din latină și e compus din in (în acest caz, o negație) și dividuus (divizibil). Corpul nostru, într‑adevăr, este indivizibil: dacă suntem tăiați în două, cele două jumătăți nu pot trăi în mod autonom. Însă, dacă tăiem o plantă, cele două părți pot continua să trăiască în mod independent. Motivul este foarte simplu: o plantă nu e un individ. De fapt, modul cel mai corect de a ne raporta la un arbore, un cactus sau un arbust nu poate fi similar cu raportarea la o ființă umană, nici la un alt animal; dar ne putem imagina planta ca fiind o colonie. Un arbore seamănă mai mult cu un roi de albine sau cu o colonie de furnici decât cu un individ aparținând lumii animale.

Deși sunt forme de viață foarte vechi, plantele demonstrează și din acest punct de vedere că sunt excepțional de moderne. Unul dintre conceptele‑cheie pe care se bazează multe dintre tehnologiile devenite realitate datorită internetului și conexiunii între grupuri (cum este cazul rețelelor de socializare) este chiar cel tipic pentru superorganisme sau pentru inteligența colectivă, a mulțimilor. Este vorba despre proprietăți pe care entitățile le dezvoltă doar dacă întregul funcționează unitar; niciuna dintre părțile individuale nu le posedă pe cont propriu: așa se întâmplă, de pildă, în cazul albinelor sau al furnicilor, care constituie colonii și dezvoltă o inteligență colectivă mult mai complexă în raport cu cea a exemplarelor singulare din care se compun grupurile.

Verde uimitor, de Stefano Mancuso și Alessandra Viola

Prefață de Michael Pollan

Traducere din italiană de Liliana Angheluță Nechita

Editura Art, 2019, 160 pag.

Colecție: Sapiens