Avanpremieră | „Singur în ținutul ghețurilor”, David Roberts

Un nou titlu își face loc pe raftul Sapiens - colecția de nonficțiune a Editurii Art. Este vorba despre Singur în ținutul ghețurilor. Cea mai tulburătoare poveste de supraviețuire din istoria explorărilor, David Roberts.

În ianuarie 1913, rămas fără tovarășii săi de expediție, înfometat, slăbit și fără mijloace de comunicare cu lumea exterioară, Douglas Mawson încearcă să se întoarcă din inima pustietății polare la baza Expediției Antarctice Australasiatice. Mai are de parcurs 150 de kilometri – calvarul său este, așadar, departe de final. Cu sacrificii inimaginabile, Mawson reușește să-și ducă la capăt misiunea de cercetare pe Continentul Alb. Minuțios documentată, cartea lui David Roberts relatează această poveste de supraviețuire, una dintre cele mai impresionante trăite vreodată.

Te invităm să citești un fragment în avanpremieră. 

FRAGMENT

În timp ce se dădea peste cap să organizeze Expediția Antarctică Britanică, Shackleton era conștient că Scott își pregătea cea de‑a doua tentativă de a ajunge la Polul Sud, un efort care urma să aibă ca rezultat expediția Terra Nova din 1910 – 1913. În această competiție, Scott se bucura de toate avantajele. Shackleton era anglo‑irlandez și fiu de fermier. Scott era un englez de familie bună, cu o tradiție îndelungată în servicii navale.

În ciuda sonorității naționaliste a denumirii alese de Shackleton, Expediția Antarctică Britanică era o inițiativă bazată pe fonduri private, în timp ce Scott avea nu numai susținerea Marinei britanice, ci și pe cea a la fel de puternicei Societăți Regale de Geografie. După părerea lui Roland Huntford (care îl antipatizează profund pe Scott), „pretenția lui Scott că avea dreptul de a interzice [accesul în Strâmtoarea McMurdo] era în mod cert ridicolă, ținând poate chiar de patologie. Ținuturile acelea sterpe erau evident la dispoziția oricui.“

Dar politica explorărilor britanice era una înșelătoare. Fiind din ce în ce mai stresat pe măsură ce data plecării se apropia, Shackleton a cedat în fața cererii categorice a lui Scott. I‑a promis chiar în scris: Vă las dumneavoastră baza din Strâmtoarea McMurdo și o să cobor pe uscat fie în locul cunoscut ca Intrarea Barierei, fie pe Teritoriul Regele Eduard al VII‑lea, oricare va fi mai potrivit, și, dacă voi coborî pe uscat în oricare dintre aceste locuri, nu voi porni la vest de meridianul 170.

Teritoriul Regele Eduard al VII‑lea, aflat la 804 kilometri mai la est de Strâmtoarea McMurdo, fusese descoperit și numit de Scott în timpul expediției sale Discovery din 1902. Era însă un mister dacă se putea debarca pe el pentru a porni către pol. În 1907, singurul coridor cunoscut către sud peste calota de gheață era cel deschis de Scott, Shackleton și Wilson la finele lui 1902. Shackleton n‑avea de unde să știe dacă, pornind spre sud cu sania din Teritoriul Regele Eduard al VII‑lea, nu s‑ar fi putut trezi pe o banchiză plutitoare care înconjura niște insule izolate sau dinaintea unui lanț muntos de netrecut. Promisiunea pe care i‑o făcuse lui Scott reprezenta așadar un sacrificiu enorm.

Pe 23 ianuarie 1908, Nimrod a zărit pentru prima oară Platoul Ross, care se întinde pe 965 de kilometri între Teritoriul Regele Eduard al VII‑lea și mai vesticul Teritoriu Victoria.42 În următoarele câteva zile, nava a mers în zigzag de‑a lungul coastei, dar sloiurile de gheață plutitoare au împiedicat‑o să ajungă pe ghețarul propriu‑zis, cu atât mai puțin să descopere ipotetica „Intrare a Barierei“ sau să debarce pe Teritoriul Regele Eduard al VII‑lea. Shackleton a botezat colțul cel mai estic al frământatei Mări Ross, Golful Balenelor. Dispoziția lui devenea din ce în ce mai sumbră, în timp ce își imagina că va trebui să abandoneze cu totul expediția. Ironia sorții se va manifesta trei ani mai târziu, când Amundsen își va stabili baza Framheim în Golful Balenelor, de unde se va lansa în cursa împotriva lui Scott către Polul Sud.

În cele din urmă, Shackleton a decis că, în loc să renunțe, prefera să‑și încalce promisiunea. Dar, după ce a decis că va trebui să îl trădeze pe Scott, s‑a pomenit că nu poate coborî pe uscat la Hut Point, în Strâmtoarea McMurdo, unde echipa lui s‑ar fi putut instala în baraca construită de expediția Discovery cu șapte ani în urmă. Banchiza polară bloca strâmtoarea înspre nord, întinzându‑se până la 25 de kilometri de cel mai sudic promontoriu al Insulei Ross. În cele din urmă, Shackleton a ales să debarce cu 40 de kilometri mai la nord, la Capul Royds, unde el și tovarășii lui aveau să‑și construiască propria bază, folosind materialele aduse la bordul lui Nimrod.

Au început să descarce nava pe 3 februarie. Construcția principală a fost terminată în zece zile de la coborârea pe țărm, dar avea să le ia mai bine de o lună ca să transforme baraca, „o carapace goală“, după cum a descris‑o Shackleton, într‑o „clădire utilată cu de toate“. Apoi, cincisprezece oameni s‑au instalat înăuntru ca să‑și petreacă iarna la 77 ½° latitudine sudică. Nu știm nimic despre ceea ce făcea sau gândea Mawson în timpul fazei inițiale a expediției. Nu începuse încă să țină un jurnal regulat, iar biografii lui expediază într‑un paragraf sau două cursa frenetică a lui Nimrod de‑a lungul coastei și încercările disperate de a stabili o bază. Shackleton însuși face doar o scurtă descriere a epuizării lui Mawson la capătul celei mai dificile zile a debarcării proviziilor de la bord pe uscat, înainte ca Nimrod să pornească spre nord: Mawson, al cărui bârlog era un mic depozit din sala motoarelor, dormea pe podea. Picioarele lui lungi, care ieșeau prin ușă, se odihneau pe sabotul motorului și visele lui se amestecau cu o mișcare ritmică bizară, care și‑a găsit explicația când s‑a trezit, căci din cauză că nava se pregătea de plecare, mișcarea de du‑te‑vino a pistoanelor îi deplasa membrele la fiecare lovitură.

Odată instalați în baracă, oamenii nu aveau mare lucru de făcut în afară de a aștepta sosirea îndepărtatei primăveri. Shackleton ținea morțiș să amenajeze un depozit de provizii undeva pe drumul pe care avea să încerce în vara următoare să ajungă la pol, dar pantele coastei erau abrupte și între Capul Royds și gheața din jurul lui Hut Point se întindea o fâșie de apă care făcea imposibilă o asemenea ispravă. În schimb, prima explorare a Expediției Antarctice Britanice a fost ascensiunea pe Muntele Erebus, singurul vulcan activ al continentului, al cărui pisc se înălța în centrul Insulei Ross, la numai 22 de kilometri de baraca proaspăt clădită. Pe această distanță scurtă, Erebus reușește să se ridice de la nivelul mării până la remarcabila altitudine de 3794 de metri.

În 1904, trei membri ai expediției lui Scott se aventuraseră pe pantele mai joase ale muntelui, ajungând până la 914 metri față de nivelul mării, dar nu reușiseră să‑i străpungă apărarea. După standardele alpinismului, cucerirea acestui munte nu presupunea un efort prea mare, chiar și pentru primul deceniu al secolului XX. Ascensiunea pe Erebus înseamnă un urcuș plictisitor, obositor și lent prin frig, pe niște pante înzăpezite nu prea abrupte. Dar niciunul dintre cei cincisprezece membri ai Expediției Antarctice Britanice nu era un alpinist încercat și nici nu dispunea de echipamentul necesar unei ascensiuni. Oamenii aveau pioleți și ceva corzi de alpinism, dar nu aveau încălțăminte potrivită, crampoane sau rucsacuri.

Se pare că ideea i‑a aparținut lui Edgeworth David. În The Heart of the Antarctic, relatarea lui Shackleton despre expediție, conducătorul acesteia – cel mai puțin interesat de știință dintre principalii exploratori antarctici ai vremii lui – s‑a străduit să justifice ascensiunea ca fiind o contribuție în domeniul meteorologiei și al geologiei. Dar a adăugat: „Dincolo de considerentele științifice, ascensiunea unui munte de peste 3900 de metri [altitudinea lui Erebus după măsurătorile membrilor expediției] aflat atât de departe în sud avea să constituie o distracție plăcută atât pentru cei aleși să urce, cât și pentru noi ceilalți, care le‑am urat succes camarazilor noștri.“ 

Șefu’ (cum îi spuneau oamenii săi) i‑a ales pentru a face ascensiunea pe David, Mawson și Alistair Mackay, un scoțian în vârstă de 29 de ani care fusese chirurg în Marina Regală, plus încă trei membri care să constituie echipa de sprijin. Mawson avea să se dovedească o forță călăuzitoare a acestei aventuri.

David Roberts, Singur în ținutul ghețurilor

• Traducere din engleză și note de Laura Ciobanu

Editura Art, 2020