#Avanpremieră "Piranha: Copiii Camorrei" de Roberto Saviano

Viața lui Roberto Saviano, cel mai căutat om din lume de mafia italiană, bate filmul. Născut în 1979 în Napoli, Roberto Saviano a crescut într-un mediu dominat de violențele organizației mafiote numite Camorra. Saviano a văzut primul cadavru la vârsta de 13 ani, în timp ce mergea spre școală, iar la scurtă vreme după acest incident, tatăl lui, medic, l-a învățat cum să folosească un pistol. Un alt șoc l-a avut când a aflat că tatăl său a fost bătut de gangsteri pentru că a acceptat să trateze și să salveze de la moarte o victimă a mafiei.

 

După absolvirea facultății, Saviano a început să lucreze cu un fotograf ce a reușit să surprindă în imagini nunțile clanului Camorra. Foarte curând s-a trezit că s-a apropiat tot mai tare de viețile mafioților și a început să se infiltreze în organizația lor.În 2006 a publicat Gomora, carte care a demascat afacerile Camorrei și care i-a limitat accesul la o libertate absolută: odată cu apariția cărții și în urma repetatelor amenințări cu moartea, Saviano - la numai 26 de ani - a fost nevoit să accepte să-și trăiască viața sub protecție armată și schimbe adrese peste adrese pentru a-și pierde urma.

 

În 2011, după cinci ani de protecție din partea poliției, Saviano s-a mutat la New York unde spera să ducă o viață cât mai aproape de normal, iar în 2013 a publicat a doua sa investigație, cartea ZeroZeroZero, un studiu global cu privire la traficul de cocaină.

 

A scris Piranha: Copiii Camorrei (2016) după ce a citit articolele din presa italiană despre puștii din Napoli, unii în vârstă de zece ani, care au ajuns să gestioneze afaceri cu cifre spectaculoase și să dicteze legea în cartiere întregi. Piranha spune povestea unei lumi în care dacă mori de tânăr, devii o legendă. Conform spuselor lui Saviano, majoritatea copiilor care i-au inspirat personajele acestei cărți sunt demult sub pământ.

 

 

Între timp, oficialii guvernului italian au demarat acțiuni de discreditare a reputației lui Roberto Saviano. Cea mai notabilă a fost cea a vicepremierului Italiei, Matteo Salvini care l-a trimis în judecată pentru calomnie în 2018.

 

În ciuda acestor circumstanțe potrivnice, Roberto Saviano a fost recompensat pentru opera și munca sa cu numeroase premii și distincții. În prezent colaborează cu publicații italiene și internaționale, iar cărțile sale au stat la baza multor scenarii de film și au născut frecvente polemici, suscitând și astăzi spiritele pe plan mondial.

 

Personajele şi întâmplările povestite aici sunt imaginare, autentică este însă realitatea socială şi mediul care le generează. Roberto Saviano

 

***

 

Nicolas se duse cu pistolul acasă. Îl ţinea ascuns în chiloţi, cu ţeava îndreptată în jos, fierbinte.

Înaintă cu naturaleţe pe holul cu gresie albă şi verde. Tatăl îl aştepta în sufragerie.

— Mâncăm doar noi. Maică‑ta vine mai târziu.

— Ăhă.

— Nici un „ăhă“. Ai grijă cum vorbeşti!

— Aşa vorbesc eu.

— Scrii mai frumos decât vorbeşti.

 

Tatăl, îmbrăcat cu o cămaşă în carouri, stătea în capul mesei şi urmărea mersul fiului său de parcă ar fi fost copilul altuia. Sufrageria nu era mare, dar era curată, decentă, aranjată aproape cu gust: mobila simplă, serviciul de pahare pentru oaspeţi aşezat la vedere, într‑o vitrină, un vas de ceramică de Deruta, suvenir dintr‑o călătorie în Umbria, în care de obicei se ţineau fructele, faţa de masă cu motive marine şi covoare Kilim, cu patina vremii, pe jos. Exageraseră doar cu lampadarele şi candelabrele, asta era o problemă veche: un compromis între trecut (candelabrul de cristal) şi prezent (lampadarul cu picior înalt). Mena voia multă lumină în acea casă, el s‑ar fi putut lipsi de ea. Cărţi erau în hol şi într‑un raft în camera de zi.

 

— Cheamă‑ţi fratele şi hai la masă.

Nicolas se limită să ridice volumul vocii, fără să se mişte de unde era:

— Christian!

 

Tatăl dădu semne că începea să se enerveze, semne pe care Nicolas nu prea le luă în seamă. Un pic mai încet, dar nu mult, îşi strigă din nou fratele. Şi fratele apăru, în pantaloni scurţi, cămăşuţă albă, cu un larg surâs de mulţumire care îi lumina faţa, şi se duse repede să se aşeze târându‑şi scaunul pe pardoseală.

— Ei, Christian, ştii că mamei nu‑i place. Ridică scaunul ăla.

 

Îl ridică, deşi deja se aşezase pe el, şi o făcu cu privirea ţintă la fratele lui mai mare, care stătea în picioare, nemişcat ca o statuie.

— Vă rog să luaţi loc, domnule Ăhă, făcu tatăl, ridicând capacul vasului de lut pe care îl adusese la masă. V‑am pregătit paste cu spanac.

 

— Spanac cu paste? Da’ ce, suntem la Nisida?

— Da’ ce, ştii tu ce se mănâncă la Nisida?

— Ştiu.

— Ştie, repetă fratele lui.

— Tu ţine‑ţi gura, făcu tatăl punând în farfurii, apoi, către celălalt fiu: Aşază‑te, fă‑mi această plăcere.

 

Şi Nicolas se aşeză cu farfuria de paste cu spanac în faţă, cu pistolul de la chinez îndesat în chiloţi.

— Ce‑ai făcut azi? îl întrebă.

— Nimic, făcu Nicolas.

— Cu cine te‑ai întâlnit?

— Cu nimeni.

 

Tatăl rămase cu furculiţa cu paste la jumătatea distanţei dintre farfurie şi gură.

— Ce înseamnă tot acest nimic? Şi cine sunt aceşti nimeni?

 

O spusese privindu‑l pe Christian ca şi cum l‑ar fi vrut complice. Dar apoi îşi aminti că lăsase carnea pe foc, se ridică şi dispăru în mica bucătărie. Şi de acolo se auzea continuând: „Nimeni. El iese cu nimeni. El nu face nimic, e clar, nimic. Şi eu muncesc din greu pentru tot acest nimic.“ Ultima frază o repetă în sufragerie, apărând cu fripturile pe un platou:

— Eu am muncit pentru tot acest nimic.

 

Nicolas ridică din umeri şi începu să deseneze pe masă cu dinţii furculiţei.

— Mănâncă, zise tatăl, văzând că cel mic făcuse deja curat în farfurie, în timp ce celălalt nici nu se atinsese de paste.

— Deci, ce‑ai făcut? Ai fost la şcoală? Nu era nimeni la şcoală? Te‑a ascultat la istorie?

 

Dădea drumul la întrebări în timp ce fiul cel mic rămăsese ca unul care nu înţelege limba, cu o expresie de amabilă indiferenţă.

— Mănâncă, continuă tatăl, iar Christian:

— Nico e tare.

— Tare la ce? Tu taci, iar tu mănânci. Ai înţeles că trebuie să mănânci? Vii acasă, te aşezi la masă şi mănânci, spuse adresându‑i‑se lui Nicolas.

— Dacă mănânc, mă ia somnul şi nu mai pot să învăţ, făcu Nicolas.

 

Tatăl se calmă:

— Deci după masă înveţi?

Îi cunoştea el punctul sensibil. La şcoală, Nicolas se făcuse remarcat de mai mulţi profesori, mai ales la teme – când un subiect îi plăcea, nu‑l depăşea nimeni. De Marino, proful de literatură, îi spusese tatălui său încă de la prima întâlnire cu părinţii: „Fiul dumneavoastră are talent, are un fel al său bine definit de a vedea lucrurile şi de a le exprima. Cum să spun“, îi zisese el surâzând, „ştie să dea formă zgomotului lumii şi alege cele mai potrivite cuvinte ca să‑l descrie“. Tatăl ţinea strâns la piept aceste cuvinte şi le îngrijea cum îşi îngrijeşte cloşca puii, apoi şi le repeta imediat ce în comportamentul lui Nicolas ceva nu‑i dădea pace, ceva îl sâcâia. Şi era mereu gata să se liniştească imediat ce‑l vedea că începe să citească, să studieze, să caute pe internet ce‑l interesa.

 

— Nu, nu învăţ. Pentru ce să învăţ? zise Nicolas şi îşi roti privirea ca şi cum ar fi căutat dovezi despre lipsa de importanţă a acelor pereţi, a acelei adunături de obiecte, ca să nu mai spunem de poza tatălui în trening cu elevii care, acum vreo zece ani, câştigaseră nu ştiu ce turneu de volei.

 

Volei? Ce este voleiul? Ar fi trebuit să scrie un eseu despre acele campionate cretine pentru copii idioţi, aia ar fi trebuit să facă. Să descrie mizeria părinţilor şi coşurile de pe feţele micilor jucători. Îi reveni în minte chestia tare pe care o avea în pantaloni, şi se pipăi.

 

— De ce te pipăi, ei? De ce te tot pipăi? Tatălui îi apăru în frunte ridul care îi apărea când o făcea pe capul familiei. Mănâncă, nu înţelegi că trebuie să mănânci?

— Nu, în seara asta nu mi‑e foame, spuse, şi lăsă să cadă asupra părintelui său o privire goală, fără portiţă de scăpare, ceea ce era mult mai rău decât o insultă rebelă.

„Ce să mă fac eu?“ citea în ochii tatălui. „Nu valorezi nimic, profule“, îi răspundea în gând fiul cu o indiferenţă calmă.

 

— Trebuie să înveţi, eşti deştept. Când o să fie momentul, îţi plătesc o şcoală serioasă, un master. Poţi să pleci în Anglia, în America. Aud că pleacă mulţi. Dar ştiu şi eu cum stau lucrurile. Apoi când se întorc, li se deschid toate uşile. Sunt gata să fac şi un credit la bancă pentru asta.

 

Îndepărtase între timp farfuria, dar, ca să nu pară patetic, începuse să ciugulească din ea câte ceva, îşi umplea gura şi se preda în faţa fiului adolescent, căruia, auzind despre plătitul unei „şcoli serioase“, îi venea să râdă. Nu o făcu, cu siguranţă nu din respect, ci pentru că, pentru prima dată, putea să‑şi facă nişte calcule şi se pierdu imaginându‑şi că, dacă ar fi vrut, şcoala aia serioasă şi‑ar fi putut‑o plăti singur, ba mai mult, ar fi putut chiar s‑o cumpere, cum fac adevăraţii boşi, şi s‑o cumpere imediat chiar, cu banii jos, nu ca toţi ăia care se împovărează plătind lună de lună maşina, scuterul, televizorul. Apoi intră în raza lui vizuală fratele mai mic şi lăsă să‑i scape în sfârşit un zâmbet.

 

— Tată, trebuie să termin şcoala. Şcoala asta, zise. Chiar dacă nu înseamnă mai nimic.

— Nico, încetează cu aceşti „nimic“, cu aceşti „nimeni“. Noi aici suntem…

Voia să încheie pe un ton împăciuitor, voia să se arate înţelegător.

 

Cina luase sfârşit. Tatăl duse în bucătărie ce era de dus, puse totul la loc, şi, ca să nu rămână singur în acel decor domestic, încercă să redeschidă discuţia.

 

Christian mâncase în linişte, cu ochii în farfurie: abia aştepta să se închidă cu Nicolas în camera lor. Fratele lui îi făcuse cu ochiul de câteva ori surâzând, era clar că avea ceva important să‑i povestească. Un surâs pe care tatăl îl observase şi se înfurie din nou:

— Cine căcat te crezi tu, Nicolas? Numai prostii ai făcut până acum. Ne‑ai făcut de ruşine. Ai repetat un an la şcoală. De unde îţi vine aroganţa asta? Eşti prea nesimţit. Ăl de sus ţi‑a dat talent cu caru’ şi tu îţi baţi joc de el ca un bou!

 

Profită de absenţa soţiei ca să se descarce.

— Tată, ştiu poezia asta deja.

— Atunci ai grijă s‑o înveţi pe de rost. Poate în felul ăsta o să fii mai puţin arogant.

— Da’ ce‑am făcut? răspunse, şi totuşi tatăl părea să fi intuit ceva.

 

Oricât de abil putea Nicolas să disimuleze, să camufleze, să ascundă, purta pe el semnele schim­bării de direcţie. Un eveniment important e ca o funie cu care te legi, şi la fiecare mişcare te strânge mai tare, te roade şi te zdreleşte, și în final lasă pe piele semne vizibile. Iar Nicolas târa după el, agăţată de mijloc, o funie care‑l lega de garajul chinezilor din Gianturco. Îl lega de primul lui pistol.

 

Nu există pe lume alt loc mai potrivit unde să te prefaci decât la tine acasă. Şi Nicolas se prefăcea.

Când tatăl crezu că îşi terminase lecţia, Nicolas se repezi în camera lui, urmat de Christian.

— Sigur ai făcut ceva, zise surâzând Christian, cu nerăbdarea celui care vrea să afle.

 

Nicolas voia să simtă din plin plăcerea de a prelungi aşteptarea şi‑şi făcu de lucru cu mobilul timp de un minut bun, până ce în cadrul uşii de la camera lor apăru chipul mamei, care abia se întorsese acasă. Ca şi cum ar fi căzut din picioare de somn, cei doi se băgară imediat în pat, cu televizorul închis şi un rapid „ciao, mamă“, singurul răspuns la timida ei încercare de a începe o conversaţie. Tăcerea care ajungea la ea după fiecare întrebare o făcu să înţeleagă că altceva nici nu era posibil să scoată de la ei.

 

Imediat ce se închise din nou uşa, Christian se urcă în patul fratelui său:

— Hai, povesteşte‑mi.

 

— Uite! răspunse, şi scoase vechea fierătanie belgiană.

— Ce miştooo! spuse Christian smulgându‑i pistolul din mână.

— Ei, fii atent, că e încărcat!

 

Şi‑l plimbară de la unul la altul de mai multe ori, mângâindu‑l.

— Demontează‑l puţin! îl rugă Christian.

Nicolas îi desfăcu tamburul şi Christian îl învârti în mână. Părea un copil cu primul lui pistol de cowboy.

 

— Şi acum ce faci cu el?

— Cu el începem treaba.

— Adică?

— Ne facem nişte mici plăceri…

 

— Pot să vin şi eu?

— Vedem. Dar ai grijă, nu trebuie să spui la nimeni.

— Normal, glumeşti?

 

Apoi îl îmbrăţişă ca de fiecare dată când se ruga pentru vreun cadou.

— În noaptea asta poţi să mi‑l dai? Îl ţin sub pernă.

— Nu, în noaptea asta, nu, zise Nicolas băgându‑se cu pistolul sub pătură. În noaptea asta îl ţin eu sub pernă.

 

— Da’, mâine, eu.

— OK, mâine tu.

Joaca de‑a războiul.

---