Avanpremieră | „Ochi-de-pisicăˮ de Margaret Atwood

Ochi-de-pisică spune povestea lui Elaine Risley, un pictoriță controversată care vizitează orașul natal, Toronto, cu ocazia unei expoziții retrospective. Remarcăm încă de la început că Elaine se dovedește a fi un observator neobișnuit. Amintirile copilăriei petrecute într-o familie neconvențională sunt extrem de vii. Absolut totul în legătură cu felul în care persoanele arată și se mișcă – fratele, tatăl, cele mai bune prietene – este minuțios înregistrat și catalogat.

Elaine rememorează intens frecventele călătorii alături de tatăl entomolog și de mama deosebit de independentă, absențe care i-au afectat în repetate rânduri statutul și relațiile sociale, lăsând-o vulnerabilă în fața convențiilor sociale practicate de tinerele de vârsta ei, transformând-o practic în victima celor pe care le consideră cele mai bune prietene.

Pendulând constant între trecut și prezent, Elaine trebuie să-și redefinească propria identitate, dar mai presus de orice, trebuie să se elibereze de fantomele trecutului.

***

Fragment în avanpremieră

Suntem obişnuiţi să‑l vedem pe tata în hanorace, pălării gri de fetru boţite, cămăşi de flanelă încheiate strâns la încheieturi, ca să nu lase furnicile înaripate să i se târască în sus pe braţe, pantaloni groşi vârâţi în şosete de lână. Cu excepţia pălăriilor de fetru, îmbrăcămintea mamei nu se deosebea prea mult.

Acum însă, tata poartă sacouri, cămăşi albe şi cravate, precum şi un palton de tweed şi un fular. În locul cizmelor de piele frecate cu untură de gâscă pentru a deveni impermeabile, poartă galoşi prinşi cu catarame peste pantofi. Picioarele mamei au ieşit la iveală, în tecile ciorapilor de nailon cu dungă la spate. Când iese în oraş, îşi desenează gura cu ruj. Are un palton cu guler fumuriu de blană şi o pălărie cu pană, care‑i lungeşte nasul. De fiecare dată când îşi pune pălăria asta, se uită în oglindă şi exclamă:

— Arăt ca Vrăjitoarea din Endor!

Tatăl nostru şi‑a schimbat serviciul; asta explică multe. În loc de cercetător al insectelor de pădure, cu muncă de teren, este profesor universitar. Borcanele şi sticlele de colectat urât mirositoare de care te ciocneai pretutindeni şi‑au micşorat numărul. În locul lor se văd, împrăştiate prin toată casa, teancuri de planşe desenate de studenţii lui cu creioane colorate. Toate înfăţişează goange. Sunt cosaşi, viermi de mugur de molid, omizi de pădure, cari, fiecare de mărimea unei pagini, cu părţile anatomice etichetate ordonat: mandibule, antene, torace, abdomen. Unele sunt secţionate, ceea ce înseamnă că sunt tăiate în două ca să se vadă ce au înăuntru: tuburi, ramificaţii, bulbi, filamente delicate. Planşele astea sunt favoritele mele.

Seara, tata şade cu o planşetă sprijinită pe braţele fotoliului şi pe planşetă ţine desenele pe care le examinează şi le corectează cu roşu. Uneori, făcând asta, râde de unul singur sau dă din cap sau strecoară printre dinţi sunete ca un ticăit. „Cretin“, zice, ori „cap pătrat“. Stau în picioare în spatele fotoliului, urmărind desenele, iar el îmi arată că unul a pus gura în partea opusă a corpului, altul a uitat să deseneze inima, iar altul nu ştie să deosebească masculul de femelă. Eu nu judec desenele în felul ăsta: le găsesc mai izbutite sau mai proaste în funcţie de colorit.

Sâmbetele ne urcăm cu el în maşină şi ne ducem la locul lui de muncă. De fapt, este Clădirea pentru Zoologie, dar nu vrem să‑i spunem aşa. E „Clădirea“ şi atât.

Clădirea e enormă. Ori de câte ori ne aflăm noi acolo, e aproape pustie, fiindcă e sâmbătă – asta o face să pară şi mai uriaşă. E din cărămidă tocită de vreme, de culoare brun‑închis, şi dă impresia că are turnuleţe, deşi de fapt nu are. Pe ea creşte iederă, desfrunzită acum, iarna, acoperind‑o cu vine scheletice. Înăuntru sunt coridoare lungi, podite cu lemn tare, pătate şi tocite de generaţiile de studenţi care au călcat pe ele cu încălţări umede de iarnă, dar şi acum lustruite cu grijă. Sunt şi scări interioare, tot din lemn, care scârţâie când le urcăm, cu balustrade pe care nu avem voie să ne dăm, precum şi radiatoare de fontă care scot sunete ca nişte bubuituri şi care sunt fie reci ca gheaţa, fie incandescente.

La etajul întâi sunt coridoare ce dau în alte coridoare, pline de poliţe pe care stau borcane cu şopârle moarte sau ochi de bou conservaţi. Într‑o sală se găsesc cuşti de sticlă cu şerpi în ele, şerpi mai mari decât am văzut vreodată. Printre ei, un boa constrictor îmblânzit, pe care, dacă îngrijitorul lui e acolo, îl scoate afară şi şi‑l încolăceşte pe braţ, ca să vedem cum omoară chestiile pe care le mănâncă. Avem voie să‑l mângâiem. Pielea lui e rece şi uscată. În alte cuşti sunt şerpi‑cu‑clopoţei şi bărbatul ne arată cum se obţine veninul din colţii lor. Pentru asta, îşi pune o mănuşă de piele. Colţii sunt curbaţi şi goi pe dinăuntru, veninul ce picură din ei e galben.

În aceeaşi sală mai este şi un bazin de ciment plin cu apă verzuie ce pare groasă, unde nişte broaşte ţestoase mari se lăfăie, clipesc din ochi sau se urcă greoi pe nişte pietroaie amplasate acolo anume pentru ele, sâsâind dacă ne apropiem prea mult. În încăperea aceea e mai cald şi mai sufocant decât în altele, pentru că aşa e bine pentru peşti şi ţestoase; miroase greu. Altă sală adăposteşte o cuşcă plină cu libărci africane gigantice, de culoare albă şi atât de veninoase, că îngrijitorul trebuie să le gazeze ca să‑şi piardă cunoştinţa de fiecare dată când deschide cuşca să le dea mâncare sau să scoată una afară.

Jos în beci sunt rafturi după rafturi cu şobolani albi şi şoareci negri, unii speciali, care nu sunt sălbatici. Mănâncă hrană sub formă de pastile din cutiuţele basculante cu care sunt înzestrate cuştile şi beau din sticluţe cu pipete la capăt. Au cuiburi din zdrenţe de hârtie de ziar, pline de pui rozalii şi golaşi. Fug unii peste alţii sau unii pe sub alţii şi dorm claie peste grămadă. Se amuşină cu nasuri tremurânde. Îngrijitorul zice că dacă pui într‑o cuşcă un şoarece străin, unul care miroase cum nu trebuie, a venetic, şoarecii îl omoară cu muşcăturile lor.

Pivniţa duhneşte a rahat de şoarece, putoare ce se ridică în toată clădirea, tot mai slabă pe măsură ce urci, împletită cu mirosul de Dustbane verde folosit la curăţirea podelelor şi cu alte mirosuri: de ceară de parchet, ceară pentru lustruirea mobilei, formol şi şerpi.

Nouă nimic din ce conţine clădirea nu ni se pare respingător. Aranjamentele generale (dar nu şi detaliile) ne sunt cunoscute, chiar dacă n‑am mai văzut atâţia şoareci adunaţi laolaltă şi ne impresionează numărul şi putoarea lor. Ne‑ar plăcea să scoatem broaştele ţestoase din apă şi să ne jucăm cu ele, dar, pentru că sunt nişte ţestoase nervoase care muşcă şi care ne pot reteza degetele, suntem destul de inteligenţi să n‑o facem. Fratele meu vrea un ochi de bou din borcane: e genul de obiect cu care poţi impresiona alţi băieţi.

Unele încăperi de la etaj sunt amenajate ca laboratoare. Laboratoarele au tavane vaste şi sunt dotate, în faţă, cu table de scris. Conţin rânduri după rânduri de pupitre mari, mai mult mese decât bănci, cu taburete înalte pentru şezut. Fiecare pupitru are două veioze cu abajur verde de sticlă şi două microscoape, din cele vechi, cu tuburi înguste, dar grele şi accesorii de alamă.

Am mai văzut microscoape şi altă dată, dar nu atât de pe îndelete: putem petrece mult timp cu ele, până ne plictisim. Uneori, ni se dau lamele să le privim: aripi de fluture, viermi secţionaţi, planarii pătate cu vopsele roz şi violet, ca să le distingi diferitele părţi. Alteori ne vârâm propriile degete sub lentilă şi ne examinăm unghiile – părţile palide şi curbate arată ca nişte coline profilate pe un cer trandafiriu‑închis, cu pielea din jurul lor granulată şi încreţită ca dunele de la marginea unui deşert. Sau ne smulgem fire de păr din cap şi le examinăm: dure şi lucitoare ca ţepii ce ies din pielea cheratinoasă a insectelor, cu rădăcinile de la capete semănând cu nişte mici bulbi de ceapă.

Ne plac crustele juliturilor. Le smulgem – nu încap sub microscop braţe sau picioare întregi – şi alegem puterea de amplificare cea mai mare. Cojile au înfăţişarea unor stânci, neregulate, cu o lucire de mică; alteori par acoperite de un fel de ciupercă. Dacă reuşim să desprindem o crustă de pe un deget, vârâm şi degetul sub microscop şi admirăm punctul din care musteşte sângele, de un roşu‑aprins, un năsturel rotund, ca o fragă. După aceea, lingem sângele. Ne examinăm ceara din urechi, mucii din nas sau murdăria dintre degetele de la picioare, asigurându‑ne mai întâi că nu ne vede nimeni: ştim şi fără să întrebăm că astfel de lucruri nu sunt permise. Curiozitatea noastră se presupune că are limite, dar acestea n‑au fost precizate de nimeni.

Cu asta ne ocupăm în dimineţile de sâmbătă, în timp ce tata lucrează în birou şi mama e plecată la cumpărături. Ea zice că în felul ăsta nu ne ţinem de fustele ei.

Clădirea dă spre University Avenue, cu multe peluze şi câteva statui de bărbaţi călare, din aramă coclită. Chiar peste drum este clădirea Parlamentului Provinciei Ontario, cam veche şi dărăpănată. Îmi închipui că‑i o altă clădire ca a noastră, plină de coridoare lungi cu podele scârţâitoare şi de poliţe cu şopârle sau ochi de bou conservaţi în spirt.

Din clădire, privim prima noastră paradă de Crăciun. N‑am mai văzut niciodată o paradă. Poţi s‑o asculţi şi la radio, dar dacă într‑adevăr doreşti s‑o vezi, trebuie să te înfofoleşti în hainele de iarnă şi să stai pe trotuar, bătând din picioare şi frecându‑ţi mâinile ca să te încălzeşti. Unii se urcă pe statuile ecvestre ca să vadă mai bine. Noi nu trebuie să recurgem la aşa ceva, căci putem şedea pe pervazul lat al unuia dintre laboratoarele principale din clădire, separaţi de frig de un geam prăfuit, în timp ce valuri de căldură de la radiatorul de fontă ni se urcă pe picioare.

De acolo vedem cum mărşăluiesc pe lângă noi oameni costumaţi în fulgi de zăpadă, elfi, iepuri, zâne‑prună, ciudat de trunchiaţi fiindcă îi vedem de sus. Vin formaţii de cimpoieri în kilturi şi ceva ca nişte torturi uriaşe pe roţi, pe care oamenii stau şi salută cu unduiri ale braţelor. A început să burniţeze. Toţi cei de jos dau impresia că sunt înfriguraţi.

Moş Crăciun încheie plutonul, mai scund decât ne‑am fi aşteptat. Vocea lui şi zornăitul clopoţeilor, amplificat de un megafon, se aud surd prin sticla prăfuită; se leagănă înapoi şi înainte în spatele renului mecanic şi trimite bezele mulţimii.

Ştiu că nu este adevăratul Moş Crăciun, ci doar cineva deghizat în el. Totuşi, ideea mea despre Moş Crăciun s‑a modificat, a dobândit noi dimensiuni. De acum încolo îmi va veni greu să mă gândesc la Moş Crăciun fără să‑mi vină în minte şerpii, ţestoasele şi ochii de bou în spirt, şopârlele care pluteau în borcane galbene, precum şi mirosul persistent, omniprezent, picant, străvechi şi singuratic, dar şi odihnitor al lemnului vechi, al cerii de mobilă, al formolului şi al şoarecilor de la subsol.

Ochi-de-pisică, Margaret Atwood

Traducere din limba engleză și note de Virgil Stanciu

Colecția musai, Editura ART, 2020