Avanpremieră | „Minuneaˮ de Emma Donoghue
Scriitoarea Emma Donoghue a devenit cunoscută publicului datorită bestsellerului Camera. Bazat pe povestea celebrului caz Josef Fritz și narat din perspectiva unui copil de cinci ani, romanul s-a bucurat de o ecranizare de Oscar. De cele mai multe ori însă, autoarea preferă să apeleze la arhive istorice pentru inspirație – o crimă de secol XIX în Frog Music sau un divorț scandalos din epoca victoriană în The Sealed Letter.
Într-o notă, Emma Donoghue mărturisește că a fost intrigată citind despre cele aproape 50 de cazuri înregistrate între secolele 16 si 20 ale așa-ziselor „fete care postescˮ. Situația tinerei de 12 ani Sarah Jones de origine galeză, care pretindea că nu s-a hrănit vreme de doi ani, pare să se asemene cel mai mult cu povestirea Emmei Donoghue. După sesizarea autorităților, o echipă de asistente a fost angajată să o supravegheze pe Sarah Jones pentru a descoperi cum reușea să supraviețuiască fără hrană. Această supraveghere atentă a început pe 9 decembrie 1869, o săptămână mai târziu tânăra murea prin înfometare, iar în anul următor părinții au fost judecați și condamnați pentru omor prin imprudență.
Acțiunea romanului Minunea este plasată în Irlanda anului 1859 după ce Marea Foamete a ucis aproape un sfert din populația țării. Lib Wright, o infirmieră cu experiență, este chemată din Anglia să o supravhegeze pe Anna O̕Donnel - o tânără de unsprezece ani care pretinde că trăiește de mai multe luni fără hrană, doar cu mană cerească. Lib Wright, destul de sceptică la început, trebuie să stabilească dacă are în fața ochilor un caz de fraudă, un miracol sau o anomalie medicală, dar pe măsură ce încearcă să afle adevărul își va pune în pericol propria siguranță.
***
Fragment în avanpremieră
Dormitorul era un pătrat auster. O fată mititică, îmbrăcată în gri stătea pe un scaun cu spătarul drept, aflat între fereastră şi pat, de parcă ar fi ascultat o muzică doar a ei. Părul îi era de un roşcat-închis, lucru care în fotografie nu se văzuse. La scârţâitul uşii ridică privirea şi un zâmbet i se lăţi pe faţă. O șarlatanie, îşi reaminti Lib. Fata se ridică şi-i întinse mâna. Lib i-o strânse. Degete rotofeie, reci la atingere.
— Cum te simţi astăzi, Anna?
— Foarte bine, cuconiță, spuse fata cu o voce șoptită şi clară.
— Soră sau domnişoară Wright, sau doamnă, dacă îţi place mai mult, o corectă Lib.
Îşi dădu seama că nu mai ştia ce să spună. Îşi băgă mâna în geantă după carnetul ei de notiţe şi după panglica de măsurat. Începu să scrie de zor, pentru a impune un anumit sistem acestei situaţii absurde.
Luni, 8 august, 1859, 10.07
Înălţimea: 116 cm.
Deschiderea braţelor: 119 cm.
Circumferinţa craniului măsurată deasupra sprâncenelor: 56 cm.
Capul, din creştet până la bărbie: 20 cm.
Anna O’Donnell era cumințenia întruchipată. Stând foarte dreaptă, într-o rochie simplă şi ghete neobişnuit de mari, rămase nemișcată pentru ca Lib s-o poată măsura, de parcă ar fi învăţat paşii unui dans dintr-o ţară străină. Faţa ei aproape că putea fi descrisă ca fiind bucălată, aspect care punea imediat capăt poveştii cu postitul. Ochi mari, căprui, uşor bulbucaţi sub pleoapele umflate. Albul ochilor era ca porţelanul, pupilele dilatate – cu toate că asta se putea explica prin lumina slabă ce venea de afară. (Cel puţin micul oblon era deschis, lăsând să intre aerul de vară. La spital, indiferent ce-ar fi zis Lib, infirmiera-şefă ținea cu dinții de ideea învechită potrivit căreia ferestrele trebuiau să stea închise pentru a nu permite intrarea miasmelor nocive.)
Fata era foarte palidă, dar pielea irlandezilor era în general aşa, mai ales la roşcaţi, până când vremea o înăsprea. Prezenta şi o ciudăţenie: un puf foarte fin, incolor, pe obraji. Şi, în fond, minciuna fetei privind faptul că nu mănâncă nu excludea o dereglare reală. Lib îşi notă totul.
Domnişoara N. era de părere că unele infirmiere se bizuiau prea mult pe luarea notiţelor, slăbindu-şi astfel capacităţile de memorare. În orice caz, nu mersese într-atât de departe încât să interzică agendele. Lib avea încredere în memoria ei, dar cu această ocazie fusese angajată mai mult în calitate de martor, ceea ce necesita niște notiţe impecabile.
Încă ceva: lobii urechilor şi buzele Annei aveau o tentă albăstrie, la fel ca şi patul unghiilor. Era rece la atingere, de parcă tocmai ar fi intrat în casă după ce s-a plimbat printr-o furtună de zăpadă.
— Ţi-e frig? o întrebă Lib.
— Nu foarte.
Lăţimea pieptului la nivelul mamelelor: 25 cm.
Circumferinţa coastelor: 61 cm.
Fata o urmărea din priviri.
— Cum te cheamă?
— Aşa cum am zis, sunt domnişoara Wright, dar poţi să-mi spui soră.
— Numele de botez, vreau să zic. Lib ignoră această mică necuviinţă şi continuă să scrie.
Circumferinţa şoldurilor: 63 cm.
Circumferinţa taliei: 53 cm.
Circumferinţa la mijlocul braţului: 13 cm.
La ce-ţi trebuie cifrele?
— Ca să… ne asigurăm că eşti sănătoasă, spuse Lib.
Un răspuns absurd, însă întrebarea o tulbură. Oare într-adevăr era o încălcare a protocolului să discuţi despre natura supravegherii cu obiectul acesteia?
Până acum, aşa cum se aşteptase Lib, datele din carneţelul ei indicau faptul că Anna O’Donnell era o mică prefăcută. Da, era slăbuță, omoplaţii erau ca cioturile unor aripi lipsă. Dar nu era slabă în felul în care ar fi arătat un copil după o lună fără hrană, ca să nu mai vorbim de patru luni. Lib ştia cum arată cineva înfometat; la Scutari fuseseră cândva internaţi refugiaţi scheletici, oasele împungeau pielea asemenea unor ţăruşi de cort. Nu, pântecul fetei ăsteia era mai curând rotunjit. În zilele noastre, frumoasele rafinate purtau corsete în speranţa de a avea o talie de patruzeci de centimetri, iar talia Annei avea cu treisprezece mai mult.
Ce ar fi vrut Lib cu adevărat să ştie era greutatea copilei, pentru că dacă ar fi crescut fie şi cu o uncie în cursul celor două săptămâni, acest lucru ar fi constituit o dovadă că se hrănea pe ascuns. Făcu doi paşi în direcţia bucătăriei ca să aducă un cântar, însă își aduse aminte că era obligată s-o ţină permanent pe fată sub observaţie până la nouă seara.
Un ciudat sentiment de captivitate. Lib se gândi să o strige pe doamna O’Donnell din dormitor, dar nu voia să pară samavolnică, mai ales că schimbul ei abia începuse.
— Fiţi cu băgare de seamă la imitaţiile contrafăcute, murmură Anna.
— Poftim? spuse Lib.
Fata trasă cu vârful rotund al degetului cuvintele ştanţate pe coperta de piele cu striaţii a carnetului de notiţe. Lib o privi cu atenţie. „Imitaţii contrafăcute“, într-adevăr.
— Producătorii susţin că hârtia lor velină e unică.
— Ce este hârtia velină?
— Are un strat protector pentru a putea face însemnări cu creionul metalic.
Fata mângâie pagina micuţă.
— Orice ai scrie pe ea va fi indelebil, asemenea cernelii, spuse Lib. Ştii ce înseamnă indelebil?
— O pată care nu se mai ia.
— Corect.
Lib luă carnetul de notiţe şi încercă să se gândească la ce alte informaţii ar fi trebuit să obţină de la fată.
— Te chinuie vreo durere, Anna?
— Nu.
— Ameţeli?
— Poate doar uneori, recunoscu Anna.
— Ţi se întâmplă să-ţi stea sau să-ţi crească pulsul?
— În unele zile se întâmplă să varieze un pic.
— Eşti neliniştită?
— De ce aş fi?
„Că vei fi descoperită, pungaşo.“ Dar Lib spuse următoarele:
— Din cauza surorii Michael şi a mea, poate. Din cauza străinilor din casa ta. Anna scutură din cap.
— Pari amabilă. Nu cred că mi-ai face vreun rău.
— Ai dreptate.
Însă Lib se simţi inconfortabil, ca şi cum ar fi promis mai mult decât ar fi fost cazul. Nu se afla aici ca să fie amabilă.
Copila îşi închise acum ochii şi murmura ceva. După câteva clipe, Lib își dădu seama că trebuie să fi fost o rugăciune. O demonstraţie de pietate, menită să facă mai plauzibil acest post al Annei?
Fata încheie rugăciunea şi își ridică privirea, expresia ei calmă rămânând neschimbată. — Deschide gura, te rog, spuse Lib. Majoritatea dinţilor erau de lapte; unul sau doi mari, de adult şi câteva goluri în care dinţii noi nu se iviseră încă. Ca gura unui copil mult mai mic de ani.
Câţiva dinţi cariaţi?
Respiraţia uşor acră.
Limba curată, mai degrabă roşie şi netedă.
Amigdalele uşor inflamate.
Părul roșcat al Annei nu era acoperit cu bonetă, avea cărare pe mijloc şi era strâns într-un mic coc la spate. Lib i-l desfăcu şi-şi trecu degetele prin şuviţele cârlionţate, uscate la atingere. Pipăi scalpul să vadă dacă nu are ceva ascuns, dar nu descoperi nimic în afară de un plasture jegos în spatele urechii.
— Poţi să ţi-l prinzi la loc.
Degetele Annei bâjbâiră cu acele de păr. Lib se duse să o ajute – apoi şovăi. Nu era aici să se îngrijească de fată sau să-i fie slujnică. Era plătită doar ca să se uite.
Cam neîndemânatică.
Reflexe normale, chiar dacă un pic încete.
Unghiile oarecum vălurite, cu noiţe.
Palmele şi degetele vizibil umflate.
— Scoate-ţi ghetele, te rog.
— Au fost ale fratelui meu, spuse Anna şi se supuse.
Picioarele, gleznele şi pulpele foarte umflate, îşi notă Lib; nu e de mirare că Anna fusese nevoită să preia încălţările lepădate de cel emigrat. Era posibil să aibă dropică, ca apa să se adune în ţesuturi?
— De când ai picioarele aşa?
Fata dădu din umeri.
În locul în care ciorapii fuseseră legaţi, mai jos de genunchi, semnele lăsate rămâneau concave. La fel şi partea din spate a călcâielor. Lib văzuse astfel de umflături la femeile însărcinate şi la câte un soldat în vârstă. Împunse gamba fetei cu degetul, asemenea unui sculptor care dă formă unui copil din lut. Când îşi retrase degetul, adâncitura rămase.
— Te doare?
Anna scutură din cap. Lib se uită atent la adâncitura din picior. Poate că nu era ceva serios, dar ceva era în neregulă cu fata.
Continuă să îndepărteze rând pe rând câte un strat de haine. Chiar dacă Anna era o impostoare, nu avea niciun rost să o umilească. Fata se înfioră, dar nu de ruşine, ci ca şi cum ar fi fost ianuarie, nu august. Puţine semne de maturitate, îşi notă Lib; Anna părea să aibă mai degrabă opt sau nouă ani, nu unsprezece. Vaccin împotriva variolei pe braţ. Pielea albă ca laptele era uscată la atingere, maronie şi aspră pe alocuri. Vânătăi pe genunchi, tipice copiilor. Însă acele mici pete pe tibiile fetei, roş-albăstrui – Lib nu mai întâlnise aşa ceva. Observă acelaşi puf fin pe antebraţele, spatele, pântecul şi picioarele copilei; arăta ca un pui de maimuţă. Era oare posibil ca această pilozitate să fie un lucru larg răspândit printre irlandezi? Lib îşi aduse aminte de caricaturile din presa de mare tiraj, care îi descria ca fiind nişte pigmei neghiobi.
Îşi aduse aminte să-i verifice din nou gambele, de data aceasta pe cea stângă. Acum era la fel de plată ca cealaltă.
Lib aruncă o privire asupra notiţelor. Da, existau câteva anomalii îngrijorătoare, dar nimic care să confere greutate afirmaţiilor grandioase ale familiei O’Donnell privind un post negru de patru luni.
Întrebarea era unde putea să ascundă copila mâncarea. Lib presă fiecare cusătură a rochiei şi a jupei Annei, în căutarea unor buzunare. Hainele fuseseră cârpite de multe ori, dar cu pricepere; o sărăcie decentă. Cercetă fiecare parte a trupului fetei care ar fi putut să ascundă până şi cel mai mic loc de depozitare, de la subsuori până la spaţiile dintre degetele umflate de la picioare (cu pielea crăpată pe alocuri). Nicio firimitură.
Anna nu protestă. Acum murmura din nou ca pentru sine, cu pleoapele lăsate în jos. Lib nu reuşea să înţeleagă niciun cuvânt, cu excepţia unuia care se repeta iar şi iar şi care părea a fi… „Dorothy“, era oare posibil? Catolicii se rugau la tot felul de intermediari, să-i ajute cu problemele lor meschine în fața lui Dumnezeu. Exista oare o sfântă Dorothy?
— Ce anume reciţi? întrebă Lib atunci când fata părea că a terminat.
Drept răspuns, ea scutură din cap.
— Haide, Anna, nu-i aşa că vom fi prietene?
Lib regretă imediat cuvintele pe care alesese să le folosească, pentru că faţa rotundă a fetei se aprinse.
— Mi-ar plăcea.
— Atunci spune-mi despre rugăciunea asta pe care te aud murmurând-o din când în când.
— Nu pot să vorbesc despre… asta, spuse Anna.
— A. O rugăciune secretă.
— Personală, o corectă ea pe Lib.
Fetiţelor – chiar şi celor oneste – le plăcea să aibă secrete. Lib îşi amintea că sora ei ţinea un jurnal ascuns sub salteaua patului lor. (Deşi asta nu o împiedicase să citească fiecare cuvânt banal din el.)
Lib montă piesele stetoscopului. Apăsă capul plat al acestuia pe partea stângă a pieptului copilei, între cea de-a cincea şi a şasea coastă, iar celălalt capăt și-l duse la urechea dreaptă. Ba-bum, Ba-bum; ascultă pentru a surprinde până şi cele mai mici variaţii ale sunetului inimii. Apoi stătu un minut întreg cu ochii pe ceasul care-i atârna la talie şi numără. Puls clar, scrise ea, 89 de bătăi pe minut. Se încadra în limitele normale. Lib mută stetoscopul în diferite locuri de pe spatele copilei. Plămâni sănătoşi, 17 respiraţii pe minut, înregistră ea. Niciun hârâit sau gâjâit; în ciuda simptomelor ei ciudate, Anna părea mai sănătoasă decât jumătate dintre compatrioţii ei.
Aşezându-se pe scaun – domnişoara N. își începea întotdeauna instrucția prin a le dezvăța pe stagiarele ei să se cocoaţe pe patul pacientului –, Lib lipi instrumentul de pântecul fetei. Încercă să distingă până şi cel mai mic gâlgâit care ar fi putut să dea de gol prezenţa mâncării. Încercă alt loc. Tăcere. Cavitatea digestivă tare, timpanică, asemenea bătăilor de tobă, scrise ea. Lovi uşor cu degetul burta.
— Cum îţi simţi stomacul?
— Plin, spuse Anna.
Lib era uimită. Cum adică plin, dacă stomacul îi suna atât de gol? Oare o sfida?
— Neplăcut de plin?
— Nu.
— Poţi să te îmbraci acum.
Anna se conformă, încet şi uşor stângace.
Susţine că doarme bine în timpul nopţii, între şapte şi nouă ore.
Facultăţile intelectuale par nealterate.
— Ţi-e dor să mergi la şcoală, copilă?
Fata scutură din cap.
Lib observă că familia O’Donnell nu se aştepta ca micuţa să ajute la treburile gospodăriei.
— Vrei să spui că preferi să n-ai nicio ocupaţie?
— Citesc şi cos, cânt şi mă rog.
Vocea fetei nu avea nimic defensiv.
Confruntarea nu cădea în competenţa lui Lib. Dar putea să fie măcar onestă, decise ea. Domnişoara N. le recomandase mereu asta, din moment ce nimic altceva nu rodea mai tare sănătatea pacientului decât nesiguranţa. Lib îi putea face un mare bine acestei mici prefăcute dându-i un exemplu de candoare, luminând drumul înaintea fetei, pentru ca ea s-o urmeze spre ieşirea din sălbăticia în care se rătăcise. Închizându-şi carnetul de notiţe, Lib întrebă:
— Ştii de ce mă aflu aici?
— Ca să te asiguri că nu mănânc. Dintre toate modurile strâmbe de a pune problema…
— Nicidecum, Anna. Sarcina mea este să descopăr dacă e adevărat că nu mănânci. Ar fi însă o mare uşurare pentru mine dac-ai mânca asemenea altor copii şi a altor adulţi.
Fata dădu din cap.
— Există ceva ce ţi-ar plăcea să mănânci? Supă, budincă de sagu, ceva dulce? Nu făcea decât să-i pună fetei o întrebare neutră, îşi spuse ea, nu o obliga să mănânce și prin asta să afecteze rezultatul observării.
— Nu, mulţumesc.
— De ce nu, carevasăzică? O urmă de zâmbet.
— Nu pot spune, domnişoară… doamnă, se corectă Anna.
Minunea, Emma Donoghue
Traducere din limba engleză de Andrei Dósa
Colecția musai, Editura ART, 2020
