Avanpremieră: Mary Roach, "Viața secretă a cadavrelor"

Viaţa secretă a cadavrelor de Mary Roach explorează modul în care studiul cadavrelor a îmbogăţit, de-a lungul timpului, cunoaşterea, în nenumărate domenii, de la farmacologie, la medicină legală sau chirurgie estetică, şi face asta într-un mod nebănuit de dinamic, amuzant şi informat.

Mary Roach se angajează într-un proiect de documentare la firul ierbii, se întâlneşte cu specialiştişi şi cercetători şi povesteşte despre uzul şi rostul trupurilor lipsite de viaţă. Este o lectură fascinantă, o călătorie prin săli de disecţie, spaţii experimentale şi spitale, dar şi prin istorie. Din acest trecut, pentru cei mai mulţi dintre noi necunoscut, sunt scoase la suprafaţă poveşti insolite despre destinaţia cadavrelor nesortite înhumării. Una dintre ele, de pildă, dă seama chiar de îmbălsămarea în miere a unor cadavre, cu scop farmaceutic, pentru a fi administrate ca adjuvant în tot felul de afecţiuni. Seria de întrebări de tipul „ştiaţi că“ e oglindită chiar de titlurile şi subtitlurile capitolelor, care vorbesc despre fel de fel de uzuri neştiute ale cadavrelor sau promit poveşti lugubre despre disecţia umană, extrase din negura timpului. Viaţa secretă a cadavrelor un periplu captivant, inclusiv prin anatomia umană, care, din acest unghi, se arată sub o cu totul altă perspectivă, nu mai puţin fascinantă, o carte care oferă cu mult mai mult decât ceea ce pare că promite. 

VIAŢĂ DUPĂ MOARTE

În spatele clădirii Centrului Medical al Universităţii Tennessee se află un superb crâng împădurit în care veveriţele sar pe crengile nucilor și păsărelele ciripesc; tot acolo sunt pajiști cu iarbă verde unde oamenii stau întinşi sub razele calde ale soa-relui. Uneori stau la umbră – depinde unde îi pun cercetătorii.

Această coastă de deal încântătoare din Knoxville este de fapt o unitate pentru cercetarea pe teren, singura din lume destinată studierii descompunerii corpului uman. Oamenii care se încăl­zesc la soare pe pajişti sunt, de fapt, morţi. Trupurile lor au fost donate şi contribuie, în felul lor tăcut şi neplăcut mirositor, la progresul medicinei legale. Cu cât ştii mai multe despre proce­sul de putrefacţie al corpurilor şi despre fazele chimice şi biolo­gice prin care trec, cât durează aceste etape și care este influenţa mediului asupra lor, cu atât vei fi mai pregătit pentru a stabili când a murit o anumită persoană. Cu alte cuvinte, poţi afla ziua şi chiar momentul aproximativ al ei când persoana în cauză a fost ucisă. Poliţiştii de azi chiar se pricep la stabilirea momen­tului decesului. Aflarea nivelului de potasiu din corpul vitros este utilă în primele 24 de ore de la producerea decesului, la fel şi algor mortis, răcirea cadavrului. Dacă nu sunt expuse la tem­peraturi extreme, cadavrele se răcesc cu circa 1,5 grade Fahrenheit, până ating temperatura aerului înconjurător. (Rigor mortis este un proces mai imprevizibil: se instalează la câteva ore după moarte, de obicei la nivelul capului şi al gâtului, apoi coboară spre restul trupului, procesul încheindu‑se și dispărând între 10 și 48 de ore după moarte.) Dacă un om este mort de peste trei zile, anchetatorii caută indicii entomologice (de exemplu, cât de dezvoltate sunt larvele de muscă aflate pe cadavru) şi analizează stadiul de descom­punere a corpului, pentru a găsi răspunsuri. Descompunerea depinde foarte mult de factorii situaţionali şi de mediu. Cum a fost vremea? A fost corpul îngropat? În ce anume? Căutând să înţeleagă mai bine efectele tuturor acestor factori, savanţii care lucrează la Centrul de Cercetări Antropologice al Universităţii Tennessee (UT) – o denumire destul de vagă – au îngropat cada­vre în morminte puţin adânci, le‑au pus în beton, le‑au lăsat în portbagaje de maşini şi în heleşteie şi le‑au înfăşurat în saci de plastic. Au luat în calcul orice ar fi putut face un criminal pentru a se debarasa de un cadavru. Pentru a înţelege cum afectează aceste variabile cronologia descompunerii, trebuie să cunoşti perfect scenariul de control, descompunerea umană obişnuită, neinfluenţată de nimic. De asta mă aflu acum aici. Iată ce vreau să ştiu: când laşi natura să‑şi urmeze cursul, care va fi acesta? Ghidul meu în lumea descompunerii umane este un bărbat amabil şi înzestrat cu multă răbdare, pe nume Arpad Vass. El studiază ştiinţa descompunerii umane de mai bine de un deceniu. Este profesor și cercetător adjunct la catedra de antropolo­gie şi medicină legală de la UT şi cercetător ştiinţific principal în cadrul Laboratorului Naţional Oak Ridge (LNOR), aflat în vecinătate. Unul dintre proiectele pe care Arpad le‑a desfăşu­rat la LNOR a fost punerea la punct a unei metode de stabilire a momentului morţii prin analizarea de mostre de ţesut, pen­tru identificarea cantităţilor câtorva sute de substanţe chimice prezente în ele. Aceste cantităţi se modifică odată cu trecerea timpului. Acest inventar al substanţelor chimice asociate des­compunerii este confruntat cu cele tipice corespunzătoare ţesu­tului respectiv, pentru fiecare oră scursă de la deces. În testele desfăşurate, metoda lui Arpad a determinat momentul morţii cu o precizie de plus/minus douăsprezece ore.

Mostrele folosite de Arpad pentru a stabili perioadele de descompunere ale diverselor substanţe chimice proveneau de la cadavrele din unitatea de descompunere. Optsprezece cadavre, aproximativ 700 de mostre cu totul. A fost o sarcină de nedescris, mai ales în ultimele stadii de descompunere şi îndeosebi în cazul anumitor organe.

— A trebuit să rostogolim cadavrele pentru a ajunge la ficat, îşi aminteşte Arpad.

El a reuşit să preleve o mostră de creier direct prin orbita oculară. Interesant e că niciuna dintre aceste activităţi nu i‑a provocat greaţă lui Arpad.

— Într‑o zi, vara trecută, zice el cu glas slab, am inhalat o muscă. O simţeam cum îmi bâzâia în gât.

Îl întreb cum este să faci o astfel de muncă.

— Ce vrei să spui? se arată el nedumerit. Vrei să‑ţi descriu gândurile care‑mi trec prin minte atunci când disec un ficat şi larvele se răspândesc care încotro şi din intestine ţâşneşte o zeamă?

Cam asta voiam să aflu, dar nu mai zic nimic. El continuă:

— Nu mă concentrez cu adevărat pe lucrurile astea. Încerc să mă gândesc la valoarea muncii mele. Şi atunci nu mai pare atât de grotesc.

Aspectul omenesc al obiectelor lui de studiu nu‑l mai tul­bură pe cercetător, deși cândva s‑a întâmplat asta. Pe atunci prefera să aşeze cadavrele cu spinarea în sus, ca să nu fie nevoit să le vadă figura.

În această dimineaţă, Arpad şi cu mine ne aflăm pe bancheta din spate a unei dubiţe conduse de simpaticul Ron Walli, unul dintre ofiţerii de presă ai LNOR. Ron opreşte maşina într‑o par­care din capătul îndepărtat al clădirii centrului medical, numită Zona G. În zilele caniculare de vară găseşti întotdeauna loc de parcare în Zona G şi nu doar fiindcă e cale lungă de acolo până la spital. Zona G este mărginită de un gard înalt din lemn, având deasupra rotocoale de sârmă ghimpată. De cealaltă parte a gardului sunt cadavrele. Arpad coboară din maşină.

— Nu miroase aşa urât astăzi, spune el.

Rosteşte cuvintele pe un ton fals, ca atunci când îi spui soţiei că nu‑i nimic dacă a intrat cu mașina în stratul de flori sau că noua culoare de păr e OK.

Ron, care la începutul călătoriei era vorbăreţ, îmi arăta pei­sajele şi cânta melodiile de la radio, are acum privirea unui con­damnat la moarte. Arpad îşi strecoară capul pe geamul maşinii şi se răţoieşte la el:

— Ron, vii odată sau iar o să stai ascuns în maşină?

Ron coboară din mașină şi îl urmează îmbufnat. Deşi e a patra oară când se află aici, îmi mărturiseşte că nu se va obiş­nui niciodată cu acest loc. Nu faptul că oamenii aceia sunt morţi îl îngrozeşte – la slujba lui de dinainte, cea de reporter, Ron vedea multe victime ale unor accidente –, ci priveliştea şi mirosul putrefacţiei.

— Mirosul ăsta rămâne impregnat în tine, afirmă el. Sau cel puţin aşa ţi se pare. După ce am plecat prima oară de aici, m‑am spălat pe mâini şi pe faţă de vreo douăzeci de ori.

Înăuntru, chiar lângă poartă, se află două cutii poştale meta­lice, de tip vechi, instalate pe stâlpi de oţel, ca şi cum rezidenţii Zonei G ar fi reuşit să convingă serviciile poştale că nici măcar moartea nu trebuie să împiedice livrarea regulată a corespon­denţei de către poşta americană. Arpad deschide una dintre cutii şi scoate din ea două perechi de mănuşi chirurgicale tur­coaz, una pentru mine şi una pentru el. Ştie că nu e cazul să‑i ofere mănuşi lui Ron.

— Să începem de aici, îmi propune el arătând spre o siluetă masculină mătăhăloasă, la vreo şase metri de noi. De la acea distanţă, bărbatul pare că trage un pui de somn, deşi, din modul în care îşi ţine braţele şi din rigiditatea corpului, îţi dai seama că starea respectivă nu e temporară. Ne îndreptăm spre cadavru. Ron rămâne lângă poartă, prefăcându‑se interesat de arhitectura unui şopron.

Viața secretă a cadavrelor, Mary Roach

Traducere din limba engleză și note de Gabriel Tudor

Sapiens, 2018