Avanpremieră | „Exit Westˮ de Mohsin Hamid

Într-un oraș devastat de război, Nadia - independentă și aventuroasă, și Saeed, un tânăr mai degrabă reținut și conservator, se întâlnesc și îndrăgostesc cu puțin înainte ca orașul lor să capituleze în fața militanților fanatici. Pe măsură de situația devine tot mai tensionată, în oraș încep să circule zvonuri despre ușile care au darul să transporte oamenii departe, în locuri necunoscute, dar cu riscuri mari și costuri însemnate. Violențele escaladează, iar Nadia și Saeed decid că singura lor șansa este să lase trecutul în urmă, să părăsească orașul natal trecând printr-un astfel de portal miraculos.

Într-un interviu, Mohsin Hamid explică de ce a adaptat realitățile migrației în acest mod extrem de creativ și fantastic: „Intenția mea nu a fost să bagatelizez pericolele și dificultățile migrației înlocuind bărcile de cauciuc cu portaluri. Dorința mea a fost să atenuez instinctul puternic de a-i cataloga pe toți confrații noștri ca pe ceilalți.ˮ

Exit West urmărește povestea lui Saeed și a Nadiei pe măsură ce se aventurează într-un viitor necunoscut și incert, străduindu-se totodată să rămână împreună, să nu se rupă de trecut, să nu se dezică de originile lor. Profund intimă și deosebit de creativă, povestea celor doi tineri este în primul rând o nemuritoare poveste de dragoste, atemporală, marcată de loialitate și curaj.

***

Fragment în avanpremieră

Pe atunci, Nadia și Saeed se aflau mereu în posesia telefoanelor lor. Telefoanele aveau antene, iar aceste antene adulmecau o lume invizibilă, ca prin magie, o lume care era peste tot în jurul lor și, deasemenea, nicăieri, transportându‑i în locuri îndepărtate și apropiate, în locuri care nu existaseră niciodată și nu aveau să existe vreodată. Timp de multe decenii după declararea independenței, o linie telefonică rămăsese un lucru rar în orașul lor, lista de așteptare pentru o conexiune era lungă, iar echipele care instalau firele decupru și livrau receptoarele grele erau primite cu brațele deschise, mituite și venerate ca niște eroi. Dar acum aceste baghete magice erau mânuite prin aerul orașului, nestăvilite și libere, telefoane cu milioanele, iar un număr putea fi obținut în doar câteva minute, pe mai nimic.

Saeed rezista în parte atracției telefonului. Considera antena prea puternică, magia pe care o isca prea seducătoare, de parcăse ospăta la un banchet cu mâncare pe săturate, îndopându‑se, îndopându‑se, până ce, buimac, simțea că i se făcea rău, așa că ștersese sau ascunsese sau restricționase toate aplicațiile, în afară de câteva. Telefonul lui putea iniția apeluri. Telefonul lui putea trimite mesaje. Telefonul lui putea face fotografii, putea identifica corpuri cerești, putea transforma orașul într‑o hartă în timp ce era la volan. Dar cam atât. În majoritatea timpului. Cu excepția orei din fiecare seară când activa browser‑ul de pe telefon și se făcea nevăzut pe căile internetului. Dar această oră era strict reglementată, iar când ea lua sfârșit, un cronometru declanșa o alarmă, un sunet delicat, aerian, ca și cum ar fi venit de pe buzele unei preotese science-fiction învăluite într‑un nor albastru tremurător, iar el bloca electronic browser‑ul de pe telefon până a doua zi.

Totuși, chiar și acest telefon schilodit, acest telefon deposedat de atât de mult din potențialul său îi permitea acces la existența separată a Nadiei, la început ezitant, apoi mai frecvent, la orice oră din zi sau din noapte, îi permitea să înceapă să‑i pătrundă în gânduri, în timp ce se ștergea cu prosopul după duș, în timp ce mânca o cină frugală singură, în timp ce stătea așezată la birou muncind pe brânci, în timp ce ședea ciucită pe vasul de toaletă după ce‑și golise vezica. El a făcut‑o să râdă, o dată, apoi din nou și din nou, i‑a făcut pielea să se aprindă și respirația să i se întretaie cu primele insinuări surprinse ale dorinței, a devenit prezent fără prezență, iar ea a făcut în mare parte același lucru pentru el. În curând a luat naștere un ritm, iar mai apoi se întâmpla rar să treacă mai mult de câteva ore de veghe fără ca ei să aibă vreun contact, iar în acele zile de început ale poveștii lor de dragoste s‑au pomenit că devin însetați, atingându‑se unul pe altul, dar fără apropiere corporală, fără eliberare. Începuse, fiecare dintre ei, să se lase pătruns, dar încă nu se sărutaseră.

Spre deosebire de Saeed, Nadia nu vedea nicio nevoie să‑și limiteze telefonul. Îi ținea companie în serile lungi, la fel cum se întâmpla cu nenumărați tineri din oraș la rându‑le prinși în capcana locuințelor, iar ea se lăsa dusă până hăt departe în lumea largă în ceea ce altfel ar fi fost nopți solitare, de lâncezeală. Privea bombe căzând, femei făcând exerciții, bărbați copulând, nori adunându‑se, valuri lingând nisipul ca atingerile aspre ale tot atâtor limbi muritoare, efemere, pieritoare, limbi ale unei planete care într‑o bună zi nu va mai fi nici ea.

Nadia explora frecvent teritoriul social media, deși puține urme ale trecerii ei rămâneau, postând puțin ea însăși și folosindu‑se de nume de utilizator și avataruri opace, echivalentele online ale veșmintelor ei negre. Prin intermediul spațiului virtual a comandat Nadia ciupercuțele pe care ea și Saeed aveau să le mănânce în noaptea în care aveau să devină intimi fizic pentru prima oară, ciupercuțe care, în acele zile, încă mai erau disponibile la comandă prin curier cu plata ramburs în orașul lor. Poliția și agențiile antidrog își concentrau atenția asupra altor substanțe, cu o cotă de piață mai mare, iar pentru neinițiați, fungii, fie că erau halucionogeni sau portobello, păreau toți la fel și suficient de nevinovați, o stare de fapt exploatată de un localnic de vârstă mijlocie și cu părul prins în codiță, care conducea o mica afacere auxiliară ce oferea ingrediente rare pentru chefi și epicurieni, dar ai cărui adepți și fani din cyberspațiu erau în majoritate numai tineri.

În câteva luni, acest bărbat cu părul prins în codiță avea să fie decapitat, cu un cuțit zimțat și începând de la ceafă pentru a‑i spori chinul, trupul lui fără cap atârnat de o gleznă de un stâlp de electricitate, acolo unde se balansa dintr‑o parte în alta cu picioarele rășchirate până ce șiretul pe care călăul îl folosise în loc de frânghie a putrezit și a cedat, nimeni neîndrăznind să‑l dea jos înainte de asta.

Dar, chiar și acum, lumea virtuală descătușată și nepăsătoare a orașului era într‑un puternic contrast cu viața de zi cu zi a majorității oamenilor, a tinerilor bărbați și, în mod special, a tinerelor femei și, mai presus de toți, a copiilor care mergeau la culcare nemâncați, dar puteau vedea pe un mic ecran cum oamenii din ținuturi străine pregăteau și consumau și chiar organizau bătăi cu mâncare la ospețe de o asemenea opulență încât până și faptul că ele existau era dificil de cuprins cu mintea.

Online exista sex și siguranță și belșug și strălucire. Pe stradă, în ziua dinainte ca Nadia să primească ciupercuțele, târziu în noapte, la culoarea roșie într‑o intersecție goală era un zdrahon care s‑a întors către ea și a salutat‑o, iar când Nadia l‑a ignorat, a început s‑o înjure, spunând că numai o târfă ar fi condus o motocicletă, și nu știa ea cât de obscen era pentru o femeie să încalece șaua în felul ăla, văzuse ea pe altcineva făcând așa ceva, cine se credea, și o înjura cu o asemenea ferocitate, încât ea s‑a gândit că ar putea s-o atace; dar în tot acest timp a rămas locului și n‑a bătut în retragere, privindu‑l, cu viziera coborâtă, în timp ce inima îi bătea cu putere, dar apucând strâns ambreiajul și ghidonul, mâinile ei gata s‑o poarte cu viteză de acolo, cu siguranță mai repede decât putea el s‑o urmărească cu scuterul lui care arăta obosit, până ce el a scuturat din cap și a demarat cu un strigăt, un soi de țipăt strangulat, un sunet care ar fi putut fi furie sau, la fel de bine, ar fi putut fi agonie.

Ciupercuțele au sosit la prima oră în dimineața următoare la biroul Nadiei, curierul îmbrăcat în uniformă neavând habar ce se afla în interiorul pachetului pentru care Nadia semna și plătea, în afara faptului că pe etichetă scria alimente. Cam în același timp, un grup de militanți prelua controlul asupra bursei de valori a orașului. Nadia și colegii ei și‑au petrecut mare parte din acea zi holbându‑se la televizorul de lângă dozatorul cu apă rece al etajului, dar până să se facă după‑amiază totul luase sfârșit, armata decizând că orice risc la adresa ostaticilor era mai acceptabil decât riscurile la adresa securității naționale pe care le presupunea permiterea desfășurării acelui spectacol pe care media îl devora și care sabota moralul populației,așa că întreaga clădire a fost luată cu asalt folosindu‑se maximum de forță, iar militanții au fost exterminați și estimările inițiale raportau că numărul de angajați decedați era probabil mai mic de o sută.

Pe tot parcursul evenimentelor, Nadia și Saeed au vorbit prin mesaje, iar dacă inițial se gândeau că își vor anula rendez‑vous‑ul planificat în acea seară, a doua oară când Saeed fusese invitat la ea acasă, atunci când nu a fost decretată nicio interdicție de a ieși din casă, spre marea surpriză a tuturor, autoritățile voind poate să transmită un semnal că aveau controlul deplin al situației și nu era nevoie de așa ceva, atât Nadia, cât și Saeed și‑au dat seama că erau tulburați și tânjeau fiecare după compania celuilalt, așa că s‑au hotărât să‑și respecte planurile și să se întâlnească până la urmă.

Mașina familiei lui Saeed se întorsese de la reparat, iar el a condus până acasă la Nadia în loc să meargă pe scuter, simțindu‑se cumva mai puțin expus într‑un vehicul închis. Dar, în timp ce‑și croia drum prin trafic, oglinda din lateral a zgâriat portiera de un negru strălucitor a unui SUV delux, mijlocul de transport al vreunui industriaș sau mahăr, care costa mai mult decât o casă, iar Saeed s‑a pregătit sufletește pentru o rundă de urlete, poate chiar o bătaie, însă garda de corp care a ieșit pe ușa pasagerului din dreapta‑față a SUV‑ului, cu arma de asalt îndreptată în sus, de‑abia a avut timp să se uite la Saeed, o privier feroce și plată, înainte să fie chemat imediat înapoi, iar SUV‑ul să demareze în trombă, proprietarul lui nedorindu‑și, evident, ca în acea noapte să zăbovească pe străzi.

Saeed a parcat după colțul clădirii Nadiei, i‑a trimis mesaj că a ajuns, a așteptat bufnitura pungii de plastic în cădere, s‑a strecurat în veșmântul care era înăuntru, apoi s‑a grăbit să intre și să urce la etaj, totul foarte asemănător cu ce se întâmplase înainte, în afara faptului că de data asta și el avea niște pungi, pungi cu pui și miel la grătar și pâine fierbinte, proaspăt făcută. Nadia a luat mâncarea și a pus‑o în cuptor, ca să rămână călduță și la loc sigur – în ciuda acestei precauții, cina lor va fi rece atunci când va fi în cele din urmă consumată, abandonată acolo fără să‑i fie acordată nicio atenție până la răsărit.

Nadia l‑a condus pe Saeed afară. Așezase o pernă lungă, cu husa ca împletiturile unui covor, pe pardoseala terasei, iar ea s‑a lăsat jos pe această pernă, cu spatele sprijinit de parapet, și i‑a făcut semn lui Saeed să facă la fel. Când s‑a așezat, el a simțit exteriorul pulpei ei, ferm, atingându‑l pe al lui, iar ea a simțit exteriorul pulpei lui, la fel de ferm, atingându‑l pe al ei.

A spus:

— N-ai de gând să‑l dai jos?

Se referea la veșmântul negru, pe care el uitase că‑l purta, iar Saeed s‑a uitat în jos la el, apoi la ea, și a zâmbit și a răspuns:

— Tu prima.

Ea a râs.

— Împreună, atunci.

— Împreună.

S‑au ridicat în picioare și și‑au tras peste cap veșmintele, fiecare cu fața la celălalt, iar pe dedesubt ambii purtau blugi și pulover, deoarece în aer plutea o adiere în seara aceea, iar puloverul lui era cafeniu și larg, iar al ei bej și‑i atârna de trunchi ca o a doua piele moale. Ca un adevărat cavaler, el a încercat să nu‑i măsoare trupul din cap până în picioare, cu ochii pironiți într‑ai ei, dar, bineînțeles, după cum știm că se întâmplă deseori în asemenea circumstanțe, nu era sigur dacă îi reușise sau nu, privirea nefiind chiar un fenomen pe de‑a‑ntregul conștient.

S‑au așezat înapoi jos, iar ea și‑a pus pumnul pe coapsă, cu palma îndreptată în sus, și l‑a deschis.

— Ai încercat vreodată ciuperci psihedelice? l‑a întrebat.

Exit West, Mohsin Hamid

Traducere din limba engleză de Radu Șorop

Colecția musai, Editura ART, 2020