Avanpremieră "Dama cu camelii", de Alexandre Dumas-fiul

Inspirat de o iubire reală trăită chiar de Alexandre Dumas-fiul (la douăzeci de ani, acesta a devenit amantul frumoasei curtezane Marie Duplessis, care a murit de tuberculoză în 1847), Dama cu camelii este primul roman de succes al autorului, publicat la un an de la dispariția celei care a fost marea dragoste a vieții sale. Dând dovadă de înțelegere, compasiune și pătrunzătoare observații psihologice, Alexandre Dumas-fiul ne familiarizează cu un subiect care nu și-a pierdut nici astăzi puterea de atracție: existența tumultuoasă și plină de fast a curtezanelor din Parisul secolului al XIX‑lea.

Document istoric și roman de moravuri, Dama cu camelii are în centru tragica poveste de iubire dintre curtezana Marguerite Gautier și Armand Duval, un tânăr cu venituri modeste. Între timp, moravurile s-au schimbat și sentimentele exacerbate ale protagoniștilor aparțin unei epoci apuse, însă Dama cu camelii a reușit să străbată secolele și a rămas în istoria literaturii drept unul dintre marile romane de dragoste ale lumii. Este nevoie, desigur, de o anumită sensibilitate și îngăduință pentru a înțelege manifestările flamboaiante ale personajelor, dar poate tocmai faptul că iubirea nu mai este trăită astăzi cu o asemenea intensitate dramatică este ceea ce îl atrage în continuare pe cititorul modern.

Dama cu camelii, Alexandre Dumas-fiul

Traducere din limba franceză de Antoaneta Ralian

Prefață de Angelo Mitchievici

Colecția ART Clasic, ART, 2018

"Sunt de părere că nu poţi crea personaje literare fără să fi studiat bine oamenii în prealabil, după cum nu poţi vorbi o limbă străină dacă nu ai învăţat‑o temeinic mai întâi. Nefiind suficient de înaintat în vârstă pentru a putea inventa, mă voi mulţumi să redau realitatea. Cer deci cititorului să fie încredinţat de autenticitatea acestei povestiri ale cărei personaje, cu excepţia eroinei, sunt încă în viaţă. De altfel, la Paris există martori pentru cea mai mare parte dintre faptele reproduse aici, martori care le‑ar putea confirma, dacă istorisirea mea nu este suficient de credibilă. Datorită unei împrejurări cu totul speciale, numai eu puteam să le scriu, căci numai mie mi‑au fost mărturisite ultimele detalii, fără de care ar fi fost cu neputinţă să încheg o povestire deopotrivă completă şi interesantă.

Iată cum mi‑au parvenit aceste amănunte. În ziua de 12 martie 1847 am văzut, în strada Lafitte, un afiş mare, galben, care anunţa o licitaţie de mobilă şi de numeroase curiozităţi. O licitaţie în urma unui deces. Afişul nu specifica numele persoanei decedate, dar licitaţia urma să aibă loc în strada Antin numărul 9, în ziua de 16, între orele 12 şi 5 după‑amiaza. Afişul mai anunţa că apartamentul şi mobilele puteau fi văzute în zilele de 13 şi de 14.

Am fost întotdeauna mare amator de curiozităţi. Aşadar mi‑am făgăduit să nu pierd această ocazie, fie numai pentru a vedea obiectele, dacă nu şi pentru a cumpăra. A doua zi, m‑am înfiinţat în strada Antin numărul 9.

Deşi era o oră matinală, în apartament se şi găseau vizitatori, bărbaţi şi femei, iar acestea, deşi gătite în catifele şi şaluri de caşmir, deşi aşteptate la uşă de cupeuri elegante, priveau cu uimire, dacă nu chiar cu admiraţie, luxul care se etala privirilor.

Mai târziu, le‑am înţeles admiraţia şi uimirea, căci mi‑am dat seama cu uşurinţă că mă aflu în apartamentul unei femei întreţinute. Or, dacă există pe lume un lucru pe care doamnele din înalta societate doresc să‑l vadă – şi acolo se adunaseră astfel de doamne – acesta este interiorul locuinţelor acestor femei ale căror echipaje împroaşcă zilnic cu noroi echipajele lor, care au, ca şi ele şi alături de ele, lojă la Operă şi la spectacolele italienilor, şi care îşi etalează la Paris insolenţa frumuseţii, a bijuteriilor şi a vieţii lor scandaloase.

Cea în apartamentul căreia mă aflam murise; deci doamnele virtuoase puteau pătrunde chiar până în alcovul ei. Moartea purificase atmosfera splendidei abjecţii şi, oricum, doamnele aveau scuza, dacă mai era nevoie de aşa ceva, că veniseră la o licitaţie, fără să ştie în apartamentul cui se va ţine aceasta. În fond, citiseră afişele şi doriseră să vadă cu anticipaţie cele promise, pentru a putea alege în voie. Nimic neobişnuit. Dar asta nu le împiedica însă să adulmece, în mijlocul tuturor minunăţiilor aflate acolo, urmele acelei vieţi de curtezană, despre care auziseră, fără îndoială, o serie de poveşti stranii.

Din nefericire, misterele muriseră odată cu zeiţa şi, în ciuda întregii lor strădanii, doamnele nu puteau vedea decât ce era de vânzare după moarte, dar nimic din ce se vânduse acolo în timpul vieţii locatarei. În rest, aveai ce alege. Mobilierul era superb. Mobile din lemn de trandafir, sculptate şi încrustate în stilul Boule, porţelanuri de Sevrès şi chinezeşti, statuete de Saxa, satinuri, catifele şi dantele, nimic nu lipsea.

Mă plimbam prin apartament, urmărind nobilele curioase care veniseră înaintea mea. Doamnele intrară într‑o încăpere capitonată cu stofă albastră‑verzui, şi am dat să le urmez, când le‑am văzut ieşind cu un surâs jenat, de parcă se ruşinau de această nouă curiozitate. Ceea ce mi‑a sporit dorinţa de a pătrunde în acea încăpere. Era camera de toaletă, împodobită până în cele mai minuţioase detalii, asupra cărora părea să se fi revărsat din plin largheţea risipitoare a femeii moarte.

(...)

Priveam toate aceste obiecte, fiecare dintre ele reprezentând o înjosire a sărmanei femei, şi îmi spuneam că Dumnezeu fusese milostiv cu ea, nelăsând‑o să ajungă la pedeapsa obişnuită şi îngăduindu‑i să moară în lux şi frumuseţe, înainte de a fi cunoscut bătrâneţea, această primă moarte a curtezanelor.

(...)

Se pare că m‑am lăsat furat de reflecţiile mele un lung răstimp, căci m‑am pomenit că nu mai era nimeni în apartament în afară de mine şi de un paznic care mă supraveghea din uşă ca nu cumva să bag ceva în buzunar.

M‑am apropiat de acest om vajnic, căruia îi inspiram nelinişti atât de serioase.

— Domnule, i‑am spus, cum se numea persoana care a locuit aici?

— Domnişoara Marguerite Gautier.

O cunoscusem pe această tânără din auzite şi din vedere.

— Cum! Marguerite Gautier a murit?

— Da, domnule.

— Când?

— Acum vreo trei săptămâni, cred.

— Şi de ce se permite vizitarea apartamentului?

— Creditorii au gândit că acest lucru va spori vânzările. Cumpărătorii pot vedea calitatea lucrurilor; înţelegeţi, asta‑i încurajează să cumpere.

— Deci avea datorii?

— O, domnule, cu duiumul!

— Dar vânzările le vor acoperi?

— Ba chiar vor mai rămâne bani.

— Şi cui îi va reveni surplusul?

— Familiei.

— Avea deci o familie?

— Aşa se pare.

— Mulţumesc, domnule.

Paznicul, liniştit asupra intenţiilor mele, m‑a salutat şi am părăsit casa.

„Biata fată! îmi spuneam în timp ce mă întorceam acasă, probabil că a avut parte de o moarte tristă, pentru că în lumea ei nu ai prieteni decât atâta timp cât eşti sănătos.“ Fără voie, mi‑era milă de soarta Margueritei Gautier.

Poate că multora o să le pară ridicol un asemenea sentiment, pentru că, într‑adevăr, eu nutresc o inepuizabilă indulgenţă faţă de cocote, şi nici nu‑mi dau osteneala să justific această indulgenţă.

Într‑o zi, când m‑am dus la prefectura poliţiei să‑mi ridic un paşaport, am văzut pe o străduţă din apropiere o fată escortată de doi jandarmi. Nu ştiu ce delict săvârşise fata, tot ce pot spune este că plângea cu lacrimi fierbinţi, strângând la piept un copilaş de câteva luni, de care arestarea avea s‑o despartă. Din ziua aceea, am învăţat să nu mai dispreţuiesc niciodată o femeie la prima vedere."