Avanpremieră: Alan Weisman, "Lumea fără noi"

Lumea fără noi de Alan Weisman este un excelent volum speculativ, născut din temerile noastre privitoare la extincţia propriei specii, mai ales în contextul unor dezastre ecologice pe care nimeni nu le mai poate nega. Weisman nu ne spune cum se va sfârşi totul, nu oferă scenarii apolcaliptice, ci, stând de vorbă cu cercetători şi oameni de ştiinţă, încearcă să aproximeze ce s-ar întâmpla dacă homo sapiens ar dispărea subit.

Cum şi-ar continua natura cursul şi ce s-ar întâmpla cu tot ceea ce am construit, bun, rău, nobil sau total iresponsabil. Lumea fără noi este o naraţiune ştiinţifică sclipitoare, cu o documentaţie solidă  şi cu un stil care cucereşte şi cel mai indiferent cititor. Pistele pe care le deschide informează cititorul nu numai despre ceea ce ar putea urma, drept consecinţă a unor scurt-circuitări cu efecte definitive, ci despre ceea ce se întâmplă chiar acum, sub ochii noştri, în industriile producătoare de plastic, de exemplu, în marile centrale şi uzine sau în pădurile milenare care riscă să disapară prin dispoziţii iresponsabile. Este o carte ca un memento, un volum informat şi de o stringentă actualitate, devenit bestseller şi tradus deja în peste 30 de limbi.

Capitolul 10

Pata de petrol

După ce oamenii vor dispărea, printre beneficiarii imediați ai absenței noastre se vor număra țânțarii. Deşi e posibil ca perspectiva noastră antropocentrică asupra lumii să ne facă să credem că sângele uman este esențial pentru supraviețuirea lor, aceste insecte sunt de fapt nişte gurmanzi versatili, capabili să-şi obțină hrana din venele majorității mamiferelor cu sânge cald, al reptilelor cu sânge rece şi chiar al păsărilor. În absența noastră, probabil că o mulțime de animale sălbatice şi rămase fără stăpân se vor grăbi să ne ia locul, instalându-se în zonele abandonate de noi. Nemaifiind secerate de traficul nostru letal, probabil că se vor înmulți nestânjenite, astfel încât biomasei totale a omenirii – care, după cum estimează eminentul biolog E.O. Wilson, nu ar putea umple Marele Canion – nu i se va duce lipsa prea mult.

În acelaşi timp, țânțarii care vor suferi de pe urma dispariției noastre vor fi consolați de două aspecte pe care le vom lăsa moştenire. În primul rând, nu îi vom mai extermina. Cu multă vreme înainte de invenția pesticidelor, oamenii exterminau țânțarii turnând ulei pe suprafețele iazurilor, ale estuarelor şi ale bălților unde aceste insecte se înmulțesc. Această metodă, care privează puii de țânțari de oxigen, încă este practicată la scară largă, împreună cu războiul chimic. Există hormoni care împiedică larvele să devină adulți și se pulverizează – în special la tropice, unde malaria face ravagii – DDT, substanță interzisă doar în unele părți ale lumii. Vor supraviețui miliarde de țânțari care altfel ar fi murit prematur. Iar printre beneficiarii secundari se vor număra multe specii de peşti de apă dulce în al căror lanț trofic ouăle şi larvele de țânțar joacă un rol important. Alți beneficiari vor fi florile: când nu sug sânge, țânțarii se hrănesc cu nectar – principala hrană pentru toți țânțarii masculi, consumat şi de femele. Acest lucru îi transformă în polenizatori, astfel că lumea fără noi va înflori din nou.

Celălalt dar pe care li-l vom face țânțarilor este înapoierea teritoriilor lor de baştină – în acest caz, apele. Numai în Statele Unite, încă de la întemeierea acestei țări, în 1776, pierderea principalului lor habitat de înmulțire – terenurile mlăştinoase – însumează o suprafață de două ori mai mare decât a Californiei. Transformați suprafața aceasta în mlaştini şi veți înțelege despre ce vorbesc. (Creşterea populației de țânțari va trebui raportată la creşterile corespunzătoare ale speciilor de peşti şi broaşte care se hrănesc cu aceste insecte; s-ar putea ca oamenii să le fi făcut țânțarilor un bine: este neclar câți amfibieni vor supraviețui ciupercii Batrachochytrium dendrobatidis, care a scăpat de sub control şi s-a răspândit ca urmare a comerțului internațional cu broaşte de laborator. Stimulată de creşterea temperaturilor, această ciupercă a anihilat sute de specii din întreaga lume.)

Cu sau fără habitat, după cum ştie oricine locuieşte deasupra unei foste mlaştini asanate, pe locul căreia s-au ridicat construcții – fie că este vorba de suburbiile din Connecticut sau de o mahala din Nairobi –, țânțarii vor găsi mereu o cale de supraviețuire. Ouăle lor pot ecloza chiar şi într-un capac de plastic plin cu rouă. Până când asfaltul şi trotuarele se vor descompune pentru totdeauna, iar mlaştinile vor reapărea, revendicându-şi drepturile asupra fostelor teritorii, țânțarii vor trebui să se mulțumească cu băltoacele şi canalizările. Şi, de asemenea, cu unul dintre locurile lor preferate de înmulțire, de data aceasta creat de om și care va rămâne intact pentru încă cel puțin un secol şi va continua să apară sporadic multe alte sute de ani: anvelopa de automobil.

Lumea fără noi, Alan Weisman

• Traducere din engleză de Mihaela Sofonea
• Sapiens, 2018