"Atunci când purta ciclamen, ştiam că este luni."

Editura Art pregătește o nouă carte a scriitorului american de origine vietnameză Viet Thanh Nguyen, care în 2016 a câștigat Premiul Pulitzer pentru romanul Simpatizantul. În cele opt povestiri din volumul Refugiații, autorul aduce în discuție o temă fierbinte pe scena politică internațională, pe care o abordează cu o scriitură echilibrată și un ton nepărtinitor. Văzute din perspectiva unor generații și nații diferite, subiecte precum apartenența, tragediile personale, legăturile de familie devin brusc universale, depășind limitările trasate de spațiu și de cultură.

Vă invităm să citiți un fragment din cea de-a treia proză a volumului, Ani de război. Este relatată din punctul de vedere al unui băiat de treisprezece ani, a cărui familie deține un magazin cu produse și mirodenii vietnameze într-un oraș din California. Mama primește vizita doamnei Hoa, care îi solicită o donație pentru armata de gherilă care plănuiește o revoluție împotriva comuniștilor din Vietnamului unificat. Dar oare războiul nu s-a încheiat? Și oare soarta țării natale îi mai preocupă pe cei care și-au refăcut viața în America?

Refugiații, Viet Thanh Nguyen

Traducere din limba engleză de Tatiana Dragomir

musai, 2018

***

Înainte ca doamna Hoa să dea buzna în vieţile noastre în vara anului 1983, nimic din ceea ce făcea mama nu mă lua prin surprindere. Programul ei zilnic era la fel de previzibil ca rotaţia pământului, începând de la modul în care bătea darabana în uşa mea în fiecare dimineaţă la ora şase, apoi la şase şi un sfert, apoi la şase jumate, până când în sfârşit mă trezeam. Când ieşeam din camera mea, ea era deja îmbrăcată; purta invariabil o bluză cu mâneci scurte şi o fustă în culori pastelate asortate. Avea câteva astfel de ţinute, iar atunci când purta ciclamen, ştiam că este luni. Până să pornim, stingea luminile, verifica gazele, trăgea grilajele negre din fier care ne protejau ferestrele, întotdeauna în această ordine, după care, în maşină, îmi poruncea să-mi încui portiera.

În timp ce tata conducea Oldsmobile-ul, iar eu, pe bancheta din spate, citeam dintr-o carte de benzi desenate, mama se machia. Zece minute mai târziu, când ajungeam la biserica Sf. Patrick, era gata, iar fardul de obraz i se îmbina perfect cu fondul de ten.

Ultima tuşă era parfumul, pe care şi-l aplica printr-o pulverizare de fiecare parte a gâtului. Mireasma ameţitoare de gardenie îmi stăruia în nări chiar şi după ce ajungeam în sala de clasă a domnişoarei Korman de la şcoala de vară, unde timp de şapte ceasuri în fiecare zi vorbeam numai englezeşte. Îmi plăcea şcoala, chiar şi şcoala de vară. Era ca şi când aş fi fost în vacanţă departe de acasă, iar la ora trei eram întotdeauna puţintel dezamăgit parcurgând pe jos cele patru străzi până la magazinul alimentar al părinţilor mei, numit Piaţa Noul Saigon, unde nu prea se vorbea în engleză, dar se răcnea în vietnameză din plin.

Mama şi tata nu-şi părăseau decât rareori posturile din faţa celor două case de marcat care flancau intrarea în Piaţa Noul Saigon. Magazinul era întotdeauna ticsit de muşterii, fiind unul dintre puţinele locuri din San Jose unde vietnamezii îşi puteau cumpăra alimentele de bază şi mirodeniile de acasă, orezul Jasmine şi anasonul stelat, sosul de peşte şi ardeii iuţi roşii ca focul. Oamenii se târguiau la nesfârşit cu mama pentru orice, începând de la zahărul candel, care din punctul meu de vedere era kriptonită galbenă, şi terminând cu feluritele cărnuri din congelator, de la cotletele de porc şi somnii cu ochii lor care licăreau până la fâşiile de burtă gumoasă asemenea unor şireturi şi pungile cu inimi de pui, mici şi moi ca nişte ciupercuţe.

— N-am putea noi să vindem numai semipreparate TV dinners? Sau paste bologneze? am întrebat eu odată.

„Televizor“ era uşor de pronunţat, pentru că în vietnameză i se zice ti-vi, dar pentru celelalte lucruri care îmi plăceau mie nu existau echivalente în vietnameză.

— Poftim?! a zis mama încruntându-se. Dacă nu ştiu nici cum să le pronunţ, cum o să le cumpere clienţii? Ia du-te tu şi lipeşte preţul pe conservele alea!

— Tot o să vă ceară să le vindeţi mai ieftin.

Aveam treisprezece ani şi începeam să am curajul de a da glas lucrurilor pe care le bănuiam de ceva vreme, şi anume că mama nu avea întotdeauna dreptate.

— Ce se târguiesc atâta pentru orice? am continuat. De ce nu pot să plătească pur şi simplu preţul afişat?

— Dar ce, tu o să fii genul ăla de client care de fiecare dată plăteşte cât i se cere? m-a luat mama la rost. Sau o să fii genul care se străduieşte să afle cât valorează un lucru cu adevărat?

Nu eram sigur. Nu ştiam decât că în Piaţa Noul Saigon în fiecare după-amiază eu trebuia să pun preţurile pe conserve şi cutii. Tocmai eram în genunchi, bâjbâind cu mâna după tuşiera aflată pe poliţa din spatele mamei mele, când s-a prezentat doamna Hoa. La fel ca mama, bătea către cincizeci de ani şi era îmbrăcată într-o singură culoare; în ziua aceea purta un taior alb, pantaloni albi şi pantofi albi, iar chipul îi era ascuns îndărătul unor ochelari mari, rotunzi. În timp ce mama îi punea târguielile în sacoşă, doamna Hoa a zis:

— Eu mă ocup cu strângerea de fonduri pentru lupta împotriva comuniştilor, dragă.

Cunoşteam în linii mari istoria noastră, la fel cum ştiam şi povestea cu Adam şi Eva; ştiam că în 1975 comuniştii mărşăluiseră din Vietnamul de Nord şi invadaseră Vietnamul de Sud, alungându-ne afară din ţară, până de cealaltă parte a Pacificului, în California. Eu nu-mi aminteam războiul, dar doamna Hoa zicea că alţii nu-l uitaseră. O armată de gherilă formată din foşti soldaţi sud-vietnamezi făcea instrucţie prin junglele Thailandei, pregătindu-se să lanseze un contraatac împotriva Vietnamului unificat. Planul lor era de a-i ridica la luptă pe cei nemulţumiţi de conducerea comunistă, de a-i incita să pornească o revoluţie şi de a reînvia Republica Sudului.

Mama o cunoştea pe doamna Binh, patroana salonului de înfrumuseţare Les Amis, aflat la câteva străzi mai încolo către vest, înspre centru, dar a schimbat vorba şi a început să discute despre cât era de cald şi umed pentru luna iunie şi despre preţul aurului. Zâmbind şi etalând un zid de dinţi formi­dabil, doamna Hoa a fost de acord că într-adevăr era prea cald. Apoi, aruncându-mi o privire scurtă, i-a zis mamei înainte să plece:

— Mai gândeşte-te, dragă. Recucerirea patriei noastre este o cauză nobilă, pentru care cu toţii ar trebui să fim mândri că putem lupta.

— Idioata! a bombănit mama după plecarea doamnei Hoa.

În seara aceea, pe când ne îndreptam spre casă cu maşina pe Tenth Street, mama i-a relatat episodul şi tatei, care fusese prea ocupat la casa lui de marcat ca să tragă cu urechea la conversaţia dintre ele. Când mama a pomenit de luptătorii de gherilă, în mintea mea a răsărit imaginea unor bărbaţi nebărbieriţi, muşcaţi de ţânţari, cu părul încâlcit, îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj, care trăiau doar cu apă de ploaie, carne de mistreţ şi insecte şi îşi perfecţionau îndemânarea în lupta corp la corp împlântându-şi baionetele în fructele jack. Cum şedeam eu pe ban­cheta din spate, am întrebat:

— Câţi bani o să-i daţi doamnei Hoa?

— Nimic, a răspuns mama. Ăsta-i şantaj!

— Dar soldaţii ăia luptă împotriva comuniştilor, am protestat eu.

Comuniştii erau cunoscuţi şi sub numele de „chinezi“ şi „nord-coreeni“, în timp ce cubanezii şi sandiniştii ameninţau să se infiltreze peste gra­niţă dinspre sud şi să ne invadeze, aşa cum explicase şi preşedintele Reagan la emisiunea World News Tonight.

— Nu s-ar cuveni să-i ajutăm şi noi? am întrebat.

— Războiul s-a terminat! a răspuns mama, cu o voce obosită. Nu se mai luptă nimeni.

Eram indignat, pentru că apariţia doamnei Hoa demonstra că războiul nu se încheiase, pentru că ea reuşise cumva să ne urmeze din vechiul Saigon până la Noul Saigon. Şi în plus, citisem revista Newsweek în cabinetul dentistului şi ştiam că ne aflam în mij­locul unei bătălii înverşunate împotriva imperiului răului, adică a Uniunii Sovietice. Dar, oricât de tare m-ar fi nemulţumit răspunsul mamei, răspunsul tatălui meu m-a supărat şi mai rău.

— S-o fi terminat el războiul, a zis el scărpinân­du-se cu degetul mic în ureche, dar dacă am plăti o mică şpagă, ne-am face viaţa mult mai uşoară.

Mama n-a comentat nimic, mulţumindu-se să bată darabana cu degetele pe cotieră. Ştiam că avea să-l lămurească ea cumva. Tata era un bărbat chel, cu mişcări domoale şi cu nişte ochi răbdători, de broască-ţestoasă. În seara aceea, târziu, în timp ce mă întorceam grăbit din bucătărie în camera mea, ducând un pahar cu apă, am auzit-o pe mama, dincolo de uşa închisă a camerei lor, muncindu-se să-l convingă. Dar nu era vreme de tras cu urechea. Recent, la ora cu doamna Korman, citiserăm Prăbuşirea casei Usher, şi groaza ca nu cumva să dau peste vreun moroi în holul întunecat m-a făcut să grăbesc pasul, trecând de uşa dormitorului lor exact în clipa în care mama spunea:

— Am avut eu de-a face şi cu altele mai rele decât ea.

Frica mea însă era mai puternică decât curiozitatea. Intrând în camera mea, am închis uşa, am sărit în pat, tremurând, şi am împins cât colo manualele pentru şcoala de vară, învelite în foi de hârtie cafe­nie tăiate dintr-o pungă de cumpărături, pe care mâzgălisem „Mate“ şi „Istoria Americii“. Poate că mama se referea la foametea de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe când ea avea nouă ani. Anul trecut, o emisiune transmisă într-o seară la televizor, în care se relata despre foametea din Etiopia, i-a adus aminte mamei de o altă foamete, în timp ce eu îi smulgeam firele de păr albe.

— Ştii că în satul meu au murit de foame doisprezece copii? m-a întrebat ea, deşi era evident că nu ştiam. Dar au murit şi oameni în toată firea, unii de-a dreptul pe stradă. Într-o zi am găsit-o pe o fată cu care mă mai jucam eu moartă pe treptele casei ei.

— Ai noştri au nevoie de sprijinul nostru, a spus doamna Hoa. Avem nevoie de contribuţii din partea unor buni cetăţeni, aşa cum sunteţi dumneavoastră.

Mama şi-a frecat gleznele una de cealaltă, iar ciorapii de nailon au fâşâit. Aveau o ruptură în spatele genunchiului, dar ea se încăpăţâna să poarte aceeaşi pereche de ciorapi până când firul îi fugea până la călcâie.

— Mi-ar plăcea să vă pot ajuta, doamnă Hoa, dar vremurile sunt grele, a zis mama. De când cu recesiunea asta şi cu preţurile la gaze, clienţii noştri fac economie la toate. Iar fiica noastră este la facultate. În fiecare an, taxele pentru ea fac cât avansul pentru o casă.

— Şi eu mă chinui să o scot la capăt, a comentat doamna Hoa, deschizând şi închizând încuietoarea argintie a portofelului.

Pe inelar purta o verighetă subţire din aur, iar lacul roşu de pe unghiile ei lucea ca vopseaua unei maşini noi.

— Dar oamenii vorbesc vrute şi nevrute, a continuat ea. Aţi auzit de doamna Binh? Lumea zice că simpatizează cu comuniştii şi aşa mai departe, pentru că e zgârie-brânză şi nu donează nimic. Se vorbeşte chiar că au să-i boicoteze salonul.