Alexander von Humboldt: Omul care voia să cucerească lumea cu mintea lui

Odată ce citești Inventarea naturii. Aventurile lui Alexander von Humboldt eroul uitat al științei, de Andrea Wulf, te gândești imediat că subtitlului cărții i-ar mai trebui adăugat un „pe nedrept” („... eroul pe nedrept uitat al științei”). Extrem de bine documentată și construită, cartea este, deopotrivă, o biografie a lui Humboldt, dar și o panoramă a lumii în care acesta s-a format (și pe care și el a format-o la rândul său). Este biografia unui om, dar și a unei lumi: copil al Iluminismului, Humboldt este un ilustru reprezentant al acestei epoci efervescente și însetată de cunoaștere. A descoperit izotermele, conceptul de zone climatice și ecuatorul magnetic, a fost primul care a demonstrat că există o relație între plante, climă și poziția geografică, a văzut natura ca un șir de corespondențe (celebrul său concept de Naturgemälde: natura văzută ca o panoramă, nu pe fragmente separate) și a fost primul care a vorbit despre  funcția ecologică a pădurii (de la beneficii precum îmbogățirea atmosferei cu umiditate, reducerea temperaturii, reținerea apei, împiedicarea eroziunii solului, la efectele nocive pentru mediu produse de defrișările de pădure, ceea ce-l transformă în ceea ce am numi acum un pionier al ecologiei). Viziunea lui despre natură este acum viziunea noastră despre natură, cea care ni se pare cea mai corectă științific și intuitiv, însă pentru vremea sa era ceva complet revoluționar.

Humboldt a fost un om de știință complet, care a refuzat să vadă lumea pe bucăți, fragmentat, și care a încercat de-a lungul întregii sale vieți să adune toate cunoștințele într-o perspectivă organică (în viziunea lui natura era un organism unitar în care toate lucrurile erau în relație). Un savant în care se uneau acel uomo universale al Renașterii cu enciclopedistul Epocii Luminilor și care nu s-a mulțumit doar să cunoască ce au scris sau gândit alții despre lume și a ales să pornească la pas ca să vadă și să cunoască singur lumea din mers. Este de-a dreptul incredibilă imaginea lui în timp ce urca în haine de oraș pe vârful Chimborazo din America de Sud, mai sus decât îndrăznise oricine până atunci (5920 m), într-un aer rarefiat aproape imposibil de respirat, însă îndrăzneala lui a stat la baza unui nou fel de înțelegere a lumii, unul ai cărui moștenitori suntem și noi azi (deși am uitat cui îi datorăm acest lucru).

„Nimeni nu mai atinsese altitudinea aceea vreodată și nimeni nu mai respirase un aer atât de rarefiat. Pe când își trăgea sufletul pe acoperișul lumii și privea șirurile de munți care se întindeau mai jos de el, Humboldt a început să privească lumea cu totul altfel. Vedea pământul ca un imens organism viu unde toate erau legate între ele, având revelația unei noi și îndrăznețe perspective asupra naturii, care și acum influențează modul nostru de înțelegere a lumii.”

Având cunoștințe de biologie, tehnică, chimie, climatologie, geologie, astronomie, alături de o educație clasică, Humboldt a fost supranumit „descoperitorul științific al Americii” și a adus în Europa zeci de mii de exemplare de plante culese în expedițiile sale din America de Sud. Niciun domeniu, niciun fapt, nicio vietate nu au fost vreodată neinteresante sau lipsite de importanță pentru mintea lui avidă de cunoaștere. Și, mai mult decât să adune cunoștințe, marele dar al lui Humboldt pentru lume a fost faptul că și-a dorit să facă știința accesibilă pentru oricine. Încrezător în puterea educației, a ținut prelegeri publice la care putea participa oricine (incluzând femei sau servitori, lucru scandalos la acea vreme) și, în a doua parte a vieții, când îi era tot mai dificil să călătorească a început lucrul la opera sa de căpătâi, Cosmos, un proiect demn de un adevărat polimat, și în care dorea să cuprindă „întreaga lume materială” (și din care a apucat să scrie 5 volume până la moartea sa, la 89 de ani). Mai asemănătoare enciclopediilor și summae-lor medievale, care urmăreau să dea o imagine totală a lumii într-o singură și cuprinzătoare operă, Cosmos se deosebea de acestea prin faptul că nu se baza pe cunoștințele autorităților (auctoritas) de dinainte, ci pe cercetare și documentare făcută în lume și, lucru uimitor în epocă, prin faptul că nu pomenea nici măcar o dată cuvântul „Dumnezeu”. În viziunea lui Humboldt, natura era singurul învățător și zeu căruia merita să i te închini și pe care o puteai înțelege deopotrivă cu cele mai noi instrumente de măsurare, dar și lăsându-te fermecat de ea. Natura era, deopotrivă, știință, dar și poezie și sentiment.

„Cosmos nu semăna cu niciuna dintre cărțile anterioare despre natură. Humboldt își invita cititorii să‑l însoțească într‑o călătorie din spațiul cosmic până pe Pământ și apoi de pe suprafața planetei spre miezul ei. Vorbea despre planete, Calea Lactee și sistemul solar, despre magnetismul terestru, vulcani și crestele înzăpezite ale munților. Scria despre migrația speciei umane, despre plante și animale și despre organisme microscopice care trăiesc în apele stătătoare sau pe fața bătută de intemperii a stâncilor. În vreme ce alții insistau că, pe măsură ce omenirea pătrunde în tainele cele mai adânci ale naturii, aceasta își pierde magia, Humboldt credea exact opusul. Cum s‑ar putea una ca asta, se întreba el, într‑o lume în care razele pline de culoare ale unei aurore «se unesc într‑o mare fremătătoare de flăcări» și creează o imagine atât de nepământească a cărei «splendoare nu o poate zugrăvi nicio descriere»? Cunoașterea, insista el, nu poate «ucide forța creatoare a imaginației», ci, dimpotrivă, aduce emoție, uimire și extaziere.”

Pe lângă numeroasele detalii legate de viața și activitatea științifică a lui Alexander von Humboldt, Andrea Wulf alocă capitole întregi (aproape niște mini-biografii) și altor personalități cu care acesta s-a întâlnit, care l-au influențat și pe care le-a influențat la rându-i: Johan Wolfgang Goethe, Charles Darwin, Simón Bolívar, Ernst Haeckel sau Henry David Thoreau, dar nu numai. Cel puțin cele dedicate relației sale cu Goethe și cu Darwin sunt de-a dreptul splendide și revelatoare în ceea ce privește felul în care circulă ideile (nu numai cele științifice) și cât de importantă este comunicarea în știință și cultură. Am aflat astfel că Humboldt a fost văzut în epocă de numeroși contemporani drept model pentru celebrul personaj al lui Goethe, Faust, și că Darwin nu s-ar fi urcat la bordul navei Beagle dacă n-ar fi citit înainte (și adnotat intens) popularul volum al lui Humboldt, Relatarea personală a călătoriilor în regiunile ecuatoriale ale noului continent în cursul anilor 1799-1804, care, alături de Priveliști din natură au fost două dintre cele mai vândute și citite cărți ale epocii. Și, după cum au demonstrat mărturiile (directe sau indirecte) ale altor scriitori, și unele dintre cele mai inspiratoare. Lista celor care au fost influențați de scrierile lui Humboldt îi mai cuprinde și pe Mary Shelley, Ralph Waldo Emerson, Jules Verne, François-René de Chateaubriand, Samuel Taylor Coleridge, William Wordsworth, Robert Southey, George Perkins Marsh sau John Muir.

În cele aproape 500 de pagini ale cărții (la care se adaugă aproape 100 de pagini de note detaliate și bibliografie), Andrea Wulf face o muncă titanică de documentare care, însă, este ascunsă de o scriitură prietenoasă și o poveste foarte ingenios construită. Iar prin faptul că, asemenea lui Humboldt, autoarea nu s-a mulțumit să înșire o serie de date personale pentru a încropi o biografie, ci a lărgit panorama vieții lui Humboldt oferind și un tablou extrem de viu al epocii în care a trăit și al oamenilor pe care i-a cunoscut (mulți dintre ei, de asemenea, celebri), cartea devine imediat și mai interesantă chiar și pentru cei care, poate, nu au auzit niciodată de Alexander von Humboldt și poate nu li s-ar părea interesant să citească un ditamai volumul despre viața sa.

Inventarea naturii nu este doar o biografie, este o lume. După mine, este una dintre cele mai frumoase biografii pe care le-am citit și, totodată, o carte care îți insuflă și ție ca cititor o parte din acel entuziasm al descoperirii care l-a animat pe Alexander von Humboldt de-a lungul întregii sale vieți și care l-a făcut să declare în copilărie (conform unei anecdote de familie) că vrea să cucerească lumea precum tizul său Alexandru cel Mare, dar cu mintea sa.

Sunt Laura Câlțea, cititoarea de cursă lungă, și, deși sunt de formație filolog (aka „iubitor de cuvinte”, o denumire pretențioasă pentru absolvenții de la Litere), îmi place la nebunie să citesc cărți de popularizare a științei. Mi-ar fi plăcut să am acces la astfel de cărți precum cele care se publică acum și în perioada mea de formare (liceu, facultate), însă cred cu tărie că putem învăța la orice vârstă și că niciodată nu e prea târziu să ne apucăm de învățat sau de citit.