Atunci când identitățile te ajung din urmă

Transcrieri, cel mai recent roman de Kate Atkinson publicat în colecția musai, vine, oarecum firesc (deși nu este propriu-zis parte a seriei), în continuarea romanelor Viață după viață și Un zeu năruit. Aveam de-a face cu aceeași meditație asupra conceptelor de „identitate” și de „consecință” cu care ne-a obișnuit scriitoarea britanică.

 

Foto © Ema Cojocaru

 

Personajul principal, Juliet Amstrong, recrutată de MI5 în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ne este prezentată în triplă ipostază: în timpul Războiului - când trebuie să monitorizeze și să le transcrie conversațiile conaționalilor simpatizanți ai regimului de extremă dreaptă; la începutului anilor '50 - când viața ei care pare destul de aranjată, ajunge să fie producător BBC, începe să fie invadată de personaje din trecut care au avut de-a face cu multiplele personalități pe care și le crease pe vremea când era parte a MI5; și în 1981, când, departe de propriul trecut și aproape de sfârșitul vieții, își analizează întreaga existență.

 

Un roman în care personajele sunt puse în fața oglinzii și lăsate să se analizeze, în care „fură” puțin din rolul auctorial și țes ficțiuni pentru celelalte personaje, un roman în care personajele îndrăznesc să vorbească despre banalitatea cotidianului chiar în cele mai crunte momente ale istoriei.

 

Foto © Ema Cojocaru

 

*

 

Pesemne că până la urmă tot o furase somnul, fiindcă s‑a trezit speriată de nişte bubuituri în uşă. Perry s‑a dat jos din pat ca o pisică opărită, aproape ca şi cum s‑ar fi aşteptat la necazuri. Cerul nu se luminase aproape deloc, ceea ce însemna că era vorba de o urgenţă, de o natură sau alta. Capitulase cumva Parisul?

Auzea voci în hol, apoi Perry s‑a întors cu o expresie perplexă pe faţă, însă părând cumva uşurat sufleteşte, şi a spus:

— Pune nişte haine pe tine. Este necesară prezenţa ta.

 

Nu era Parisul, aşadar.

— Dar ce s‑a întâmplat? a întrebat ea, încă buimacă de somn.

— Au venit nişte detectivi de la Scotland Yard. Au impresia că ai murit.

— Poftim?

 

Perry i‑a dat halatul lui de casă. Câinele, care dormise la picioarele patului, a sărit jos şi a ieşit în urma ei din dormitor, răpăind cu gheruţele pe linoleumul rece.

A mârâit când i‑a văzut pe cei doi bărbaţi cu mutre grave – unul foarte înalt, celălalt foarte scund –, care aşteptau în living. S‑au prezentat drept detectivi de la Scotland Yard. Juliet se gândea la ceşcuţa Sèvres. Doar nu veniseră aici pentru asta? În loc de halat de casă, Perry îşi trăsese pe el, peste pijama, pardesiul de tweed. Arăta cam caraghios. Cum să mă mărit cu el? se gândea ea.

 

— Uitaţi‑o, a spus Perry, atipic de senin, şi a prezentat‑o: Logodnica mea, domnişoara Armstrong.

Logodnică – oh, Doamne, se gândea Juliet, chiar aşa se chema că era ea acum?

 

— Poftim, vedeţi, le‑a zis Perry detectivilor. Domnişoara Armstrong arată foarte bine pentru un cadavru. Ce‑i drept, întotdeauna e cam amorţită când o trezeşti din somn prea devreme, a adăugat el, râzând.

Detectivul scund a măsurat‑o din ochi, observând halatul de casă, părul ciufulit. I‑a aruncat o privire de dispreţ anodin. Nu e ceea ce pare, se gândea ea furioasă. (Ce n‑ar fi dat ea să fie!)

 

— Poate că domnişoara Armstrong ne‑ar putea arăta vreun act de identitate, a spus detectivul înalt, zâmbind încurajator spre ea.

— Dragă? a intervenit Perry, zâmbindu‑i îmbietor.

 

(Dragă? se mira ea. Când i se mai adresase el vreodată aşa?) Palma lui Perry s‑a oprit pe mijlocul ei, cu un gest care i s‑a părut intim, dar totodată menit să o pună în gardă. Aparent, prezenţa oamenilor legii îi crease o nervozitate inexplicabilă. Juliet şi‑a amintit de vizita de la Secţia Specială, deunăzi.

 

— Domnişoară Armstrong? a insistat detectivul scund.

— Ştiu şi eu cine sunt. (Oare? se întreba ea în gând.) Persoana mea nu este o probă suficientă? Şi Perry – domnul Gibbons – ştie perfect cine sunt.

 

S‑a uitat la Perry, care a încuviinţat amabil din cap şi a spus:

— Aşa e.

— Dar aveţi ceva care să dovedească acest lucru, dincolo de spusele amândurora?

— „Spusele“? a repetat Perry, încruntându‑se la ei. Cuvântul meu nu e suficient, adică? Sunt ofiţer superior la MI5.

 

Amândoi detectivii l‑au ignorat şi, din nou, cel scund a insistat:

— Domnişoară Armstrong?

— Ei bine, a început Juliet, ştiţi, problema e că mi‑a fost furată geanta acum câteva zile – lângă staţia Victoria –, într‑o cafenea. Am făcut imprudenţa de a o pune pe jos, cât am băut o cană cu ceai, iar când m‑am uitat din nou, dispăruse. Nu ştiu dacă sunteţi la curent, dar s‑au semnalat multe furturi de poşete în acea zonă şi, fireşte, înăuntru aveam lucruri pe care le porţi îndeobşte cu tine, documente de identitate şi aşa mai departe.

 

Dacă spui o minciună, ai grijă să fie plauzibilă.

— Şi aţi reclamat acest furt? a întrebat detectivul scund.

— Am tot intenţionat să fac asta, dar am fost foarte ocupată. Ştiţi, suntem în război.

S‑a uitat la Perry, cu o figură plină de regrete.

— Îmi pare rău… dragă, nu voiam să afli. M‑ai avertizat să fiu atentă şi ştiam că te‑ai fi supărat pe mine.

 

Ciufulindu‑i buclele cu un gest afectuos, Perry a zis:

— Nu fi prostuţă, cum să mă supăr pe tine?

Se comportau atât de diferit în comparaţie cu felul lor de a fi în realitate, încât parcă ar fi fost într‑o piesă de teatru. În niciun caz ceva vrednic de vreo recenzie dramatică favorabilă.

— Ne puteţi descrie poşeta dumneavoastră, domnişoară Armstrong? a întrebat detectivul înalt.

 

Dintre cei doi, el părea mai dispus să fie amabil.

— Era din piele roşie, cu bretea pentru umăr şi o închizătoare ca o cataramă. Aţi găsit‑o cumva?

— Din păcate, trebuie să spun că da, am găsit‑o. Era asupra unei tinere al cărei cadavru a fost descoperit ieri.

 

— Cadavru? a zis Perry. Era moartă?

— Da, domnule, îmi pare rău.

— Vreun accident sau cum?

— A fost ucisă, a spus tăios detectivul scund.

 

Beatrice, s‑a gândit Juliet, şi a ţipat îndurerată.

— Juliet? a spus Perry atât de îngrijorat, încât era înduioşător de‑a dreptul. Ucisă? a întrebat el consternat, uitându‑se la detectiv.

— Teamă mi‑e că da, domnule, a spus detectivul mai înalt şi mai amabil. Domnişoară Armstrong, aveţi vreo idee cine ar putea fi acea tânără?

 

Mâna lui Perry s‑a făcut ca o gheară pe spatele ei, aşa că a presupus că nu trebuia să spună nimic.

— Nu, a şoptit Juliet. Nu, n‑am nicio idee, din păcate.

Cumva Beatrice încercase să îi aducă geanta înapoi? Oare fusese ucisă tocmai din cauza asta? O urmărise oare vreunul dintre mardeiaşii doamnei Scaife şi o omorâse? Era prea cumplit să se gândească la asta.

 

— Prin urmare, fireşte, domnişoară Armstrong, a spus la rândul lui detectivul scund, ca într‑un duet comic, noi am presupus iniţial că tânăra aceea eraţi dumneavoastră, întrucât în poşetă se aflau documentele dumneavoastră de identitate.

Juliet simţea că îi venea să verse.

— Nu ştiţi aşadar cine este? Această persoană? Tânăra? l‑a întrebat Perry pe detectivul scund.

— Nu ştim. Ştiţi dumneavoastră cine ar putea fi, domnule?

— Nu, bineînţeles. Pot doar presupune că ea a furat poşeta domnişoarei Armstrong sau că a fost vreun cunoscut al ei, care i‑a dat pe urmă poşeta. Îmi puteţi spune cum a murit?

— Strangulată cu o eşarfă, a răspuns detectivul scund.

 

Juliet a gemut înfundat. Câinele s‑a uitat cu îngrijorare la ea.

— Şi unde a fost găsită? a întrebat Perry.

Avea deprinderi de anchetator medico‑legal.

— A fost găsită în beciul de cărbuni de la Carlton Club.

— Carlton Club? a repetat mecanic Perry, schimbând o privire cu Juliet.

 

Citise şi el, evident, transcrierea conversaţiei lui Trude cu Godfrey.

— Domnule? a spus detectivul scund. Lucrul acesta vă spune ceva?

— Nu, absolut deloc.

— Credem că zăcea de câteva zile acolo, când a fost descoperită.

 

De trei zile, se gândea Juliet. Trecuseră doar trei zile de când o văzuse ultima oară pe Beatrice în Pelham Place.

— Vă simţiţi bine, domnişoară Armstrong? a întrebat detectivul înalt.

— Da, a spus ea încetişor.

Nu, se gândea ea. Nu mă simt bine deloc.

— În mod evident, domnişoara Armstrong nu are nimic de‑a face cu asta.

— În mod evident nu, domnule.

 

*

 

Detectivii, cel înalt şi cel scund deopotrivă, au plecat într‑un final, însă niciunul dintre ei nu părea pe deplin satisfăcut.

Perry a închis uşa de la intrare şi s‑a întors spre Juliet.

— Ce naiba se întâmplă?

— Nu mi‑a fost furată poşeta, a răspuns ea într‑un suflet. Am uitat‑o în casa doamnei Scaife, însă n‑am vrut să îţi spun fiindcă era poşeta mea, nu a lui Iris, şi am crezut că voi putea să o recuperez de‑acolo. Şi m‑am gândit că o să te enervezi pentru că am fost atât de neglijentă – cerceii cu diamante erau în geantă, n‑am avut timp să îi returnez înainte de a mă întâlni întâmplător cu doamna Scaife la Garrard’s. Fata moartă este pesemne Beatrice Dodds, servitoarea doamnei Scaife. Am crezut că fugise, dar acum mă gândesc că încerca poate să‑mi aducă geanta, iar ei au găsit‑o şi au omorât‑o.

 

— Nu te mai frământa, domnişoară Armstrong. (Aşadar, nu mai era draga lui.) Ia un loc, nu vrei? Trude a fost cea care a glumit cu Godfrey despre beciul de cărbuni de la Carlton Club, a continuat el gânditor. Şi ştim că de fapt Trude e în cârdăşie cu doamna Scaife. Crezi că s‑ar putea ca Trude să o fi ucis pe Beatrice?

— A fost probabil vreunul dintre mardeiaşii doamnei Scaife – se întâmplă adesea să îi urmărească la plecare pe cei care au fost în vizită în Pelham Place. Iar Beatrice ştia unde e Cartea Roşie. Poate că o avea în poşetă – poşeta mea, de fapt. Poate că intenţiona să mi‑o aducă.

 

— Nu putem şti nimic cu certitudine. De fapt, nu avem de unde să ştim sigur că e vorba despre această servitoare.

— Beatrice.

— Trebuie să ne convingem. Cineva va trebui să o identifice.

— Doamna Scaife, presupun, a zis Juliet. Nu crezi că ar trebui să informăm poliţia despre toate astea?

 

— Ferească Dumnezeu, doar nu vrei ca poliţia să facă vreo gafă scotocind prin Pelham Place şi compromiţând astfel întreaga operaţiune? Cu cât ştiu mai puţini oameni despre asta, cu atât mai bine. Dacă este această fată, va trebui să i se dea o altă identitate. Pentru moment, oricum. Va trebui să te duci la morgă.

— Eu?

 

*

 

Din Beatrice Dodds, dacă ea era, nu mai rămăsese acum decât o formă imaterială sub un cearşaf alb în Morga Publică din Westminster.

Asistentul de la morgă avea reţineri dacă să îi arate lui Juliet cadavrul.

 

— O puteţi identifica după haine, domnişoară? Nu e recomandabil ca o tânără să vadă aşa ceva.

Şi totuşi exact aşa ceva păţise o tânără, se gândea Juliet. Nu avea idee ce haine purtase Beatrice atunci – în afară de rochia de slujnică, alb‑cu‑negru, ceea ce însă, potrivit asistentului, nu era vestimentaţia în care fusese găsită.

 

— Trebuie să o văd la faţă.

— Sunteţi sigură, domnişoară?

— Da.

 

Câteva clipe, Juliet a simţit că o lasă nervii, însă pe urmă s‑a gândit: Nu, trebuie. Curaj, acesta era cuvântul de ordine.

— Gata?

— Da.

 

 

 

 

Transcrieri, Kate Atkinson

Traducere din limba engleză şi note de Irina Negrea

Colecția musai, Editura ART, 2021