2022. Nu știu cum ești tu, dar eu când dau peste un serial sau o carte true crime dau click. Pare o atracție simplu de explicat: genul true crime e o combinație de fapte senzaționale și reportaj jurnalistic. Dar dacă vei citi articolul, o să‑ți dai seama că‑i ceva mai complicat. Și că fiecare lucrare nonficțională despre o crimă are propriile mecanisme interne. Atât în ceea ce privește motivația din spatele publicării unei astfel de cărți, cât și a felului în care autorii au intervenit în ficționalizarea poveștilor adevărate de la care au pornit.

Cu sânge rece, Truman Capote

1966. Apare romanul lui Truman Capote, considerat unul dintre primele exemple de literatură nonficțională. Are la bază atrocitățile comise în 1959 pe domeniul familiei Clutter din Holcomb, Kansas. Capote a devenit interesat de caz după ce a citit despre el în The New York Times. Pentru a cerceta crimele a fost ajutat de Harper Lee, prietena lui din copilărie. 

Când s‑a documentat pentru carte, Capote le‑a luat interviuri celor doi criminali, Smith și Hickock, dar și apropiaților familiei Clutter. Autorul a urmărit îndeaproape procesul celor doi, iar cartea a fost finalizată abia după ce aceștia au fost executați.

Pentru că a fost un roman neconvențional la vremea lui, a devenit și un exemplu al unui nou fel de a face jurnalism. Însă criticile la adresa cărții nu au întârziat să apară, unii comentatori reproșându‑i lui Capote că ar fi ficționalizat excesiv și că ar fi inventat scene și replici.

Un alt scriitor de true crime, Jack Olsen, a scris despre Cu sânge rece că „a făcut două lucruri. A făcut genul true crime interesant, de succes și comercial, dar asta a însemnat și începutul unui proces de erodare a lui.“

Romanul a avut parte și de trei ecranizări, prima în 1967. Actorul Philip Seymour Hoffman a primit Oscarul pentru felul în care l‑a portretizat pe Truman Capote în filmul Capote din 2005. Cu o istorie de peste cincizeci de ani, Cu sânge rece este al doilea cel mai bine vândut roman true crime al tuturor timpurilor, fiind devansat doar de Helter Skelter de Vincent Bugliosi (1974), despre crimele coordonate de Charles Manson.

Din iad. O autopsie a lui Jack Spintecătorul, Alan Moore, Eddie Campbell

1888. Scris pe parcursul a aproape zece ani (1989 – 1998), romanul grafic Din iad îl identifică pe Jack Spintecătorul ca fiind medicul de încredere al reginei Victoria, Sir William Gull. Este doar una dintre multiplele teorii despre identitatea criminalului din Whitechapel, una care le permite autorilor să exploreze societatea victoriană, masoneria, arhitectura Londrei și felul în care aceste crime au servit drept preambul pentru ororile secolului XX.

Cei doi s‑au documentat din tabloidele vremii pentru referințe vizuale și descrieri, dar și din alte cărți care tratează subiectul. Alan Moore i‑a cerut ajutorul lui Neil Gaiman pentru documentare, rugându‑l să caute la Muzeul Britanic biografii obscure și uitate despre posibilii suspecți. De altfel, o scenă masonică din roman se petrece chiar la British Museum.

Titlul cărții, Din iad, este dat de începutul scrisorii presupusului criminal în serie, la care acesta a atașat și jumătate de rinichi uman, și care îi era adresată lui George Lusk. În scrisoare, autorul menționa că a mâncat cealaltă jumătate.

Din iad este o călătorie dementă și plină de simbolism în interiorul minții umane și în intimitatea unei epoci pline de inegalități, misoginism și frică. Romanul grafic a primit toate premiile importante ale industriei de benzi desenate (Eisner, Angoulême etc.), iar în 2001 a fost adaptat pentru marele ecran într‑o ecranizare de slabă calitate, pe care îți sugerez să o eviți.

Dar dacă vrei să afli mai multe despre crimele lui Jack Spintecătorul, îți recomand podcast‑ul Bad Women: The Ripper Retold, prezentat de autoarea Hallie Rubenhold, care spune istoria victimelor. Iar dacă te interesează procesul creativ și de documentare, o resursă valoroasă este volumul The From Hell Companion care cuprinde fotografii, scenariile lui Alan Moore și schițele lui Eddie Campbell.

Trieste, Daša Drndić

3 iulie 2006. Trieste este un roman despre atrocitățile celui de‑al Doilea Război Mondial, dar și despre complicitatea dintre unele instituții și regimul nazist, printre care Crucea Roșie sau Biserica Catolică. Deși anumite personaje sunt ficționalizate, precum familia Tadeschi, la bază stă o documentare minuțioasă axată pe transcrierile proceselor criminalilor de război, mărturii și nenumărate documente de arhivă. Narațiunea urmărește destinul Hayei Tadeschi și încercarea ei de a‑și regăsi fiul răpit pe o stradă din Trieste. Femeia urmărește firul dispariției și consultă mărturiile altor copii care au crescut în orfelinatele coordonate de regimul nazist, menite să creeze o rasă ariană pură. Un astfel de exemplu este cântăreața Anni‑Frid Lyngstad, membră a formației Abba.

Daša Drndić vorbește despre roman în interviul apărut în Observator cultural: „Trieste este despre al Doilea Război Mondial, dar am scris‑o mai ales pentru că în noua Croaţie, după dezmembrarea Iugoslaviei, au existat elemente de fascism. Nu am vrut să vorbesc direct despre Croaţia din anii ’90 – lucrurile se schimbă în bine acum, dar am sperat că cititorii vor face legătura cu acele timpuri, între ceea ce s‑a întâmplat în urmă cu 70 de ani şi renașterea unor elemente de fascism în Croaţia recentă.“

Piranha. Copiii Camorrei, Roberto Saviano

2015. Nu poți vorbi despre true crime fără să vorbești despre cărțile care descriu activitatea mafiei. Astfel, romanul lui Roberto Saviano, documentat din articole de presă despre noile organizații mafiote conduse de adolescenți, urmărește ascensiunea lui Nicolas, un tânăr neînfricat din Napoli, care vrea să controleze traficul de droguri și să devină un adevărat capo.

Plină de intrigi, alianțe periculoase, romance adolescentin, acțiune și întorsături de situație, Piranha. Copiii Camorrei este un must‑read dacă vrei să înțelegi mafia contemporană și felul în care a evoluat această organizație criminală care datează încă din secolul 17. Romanul are atmosfera unui album Gang Starr din anii ’90 („Take this for example, young brothers want rep/ 'Cause in the life they're living, you can't half step/ It starts with the young ones doing crimes for fun/ And if you ain't down, you'll get played out, son“) și dinamismul filmului brazilian Orașul zeilor.

„Băieți li se spunea, și băieți erau. Și, ca oricine care n‑a început cu adevărat să trăiască, nu aveau frică de nimic, îi considerau pe cei în vârstă deja morți, îngropați, istorie. Singura armă la dispoziție era sălbăticia pe care puii de om încă nu și‑au pierdut‑o. Animale mici care acționează din instinct. Își arată colții și mârâie - suficient pentru cine‑i întâlnește să facă pe el de frică.“

Odată cu succesul cărților pe care le‑a publicat, bazate pe investigații jurnalistice, Saviano a început să fie vizat de organizațiile mafiote, iar acum trăiește sub protecție armată. Editura Art pregătește încă două titluri semnate de scriitorul Italian: Gomorra (care a fost și ecranizat) și ZeroZeroZero, un volum despre traficul global de cocaină.

Ei: Aventuri cu extremiști, Jon Ronson

15 iunie 2000. Jurnalistul Jon Ronson, împreună cu entuziastul și paranoicul Alex Jones încearcă să se infiltreze în Bohemian Gove, faimosul loc de întâlnire al presupușilor lideri ai Ocultei Mondiale. După ce primesc informații prețioase despre cum ar trebui să se îmbrace și ce comportament să aibă, echipa de intervenție pătrunde în locul secret al elitelor globale. Alex Jones reușește să introducă o cameră ascunsă în pădure și să filmeze momentul „luciferic“ în care o efigie umană este arsă în fața Zeului Bufniță. Filmul îl face și mai celebru pe Jones, care în acel moment era abia la începuturile ascensiunii sale de guru al teoriilor conspirației.

Dar odată cu faima și cu nonșalanța jumătăților de adevăr sau ale lucrurilor complet false pe care le promovează pe platforma și în emisiunile pe care le moderează, vine și responsabilitatea. Astfel, derulăm caseta până în decembrie 2012, când Jones începe să susțină că atentatul armat de la Sandy Hook, unde au fost uciși douăzeci de copii și șase adulți, a fost o înscenare guvernamentală menită să‑i deposedeze pe patrioții americani de armele de foc. Mai mult, Jones îi încuraja prin emisiunile sale pe ascultători să meargă să investigheze singuri speța și să discute cu părinții victimelor. Bineînțeles, urmăritorii lui Jones, alimentați de teoriile bizare cu actori de criză și simulări, ajung să‑i persecute pe părinții copiilor uciși.

Zece ani mai târziu, vedem urmările acestei campanii purtate de Jones: pierde procesul din august din Texas și e obligat să le plătească victimelor despăgubiri de aproape 50 milioane dolari; câteva luni mai târziu, un alt proces de defăimare, de data asta în statul Conneticut. Verdictul – Jones este obligat să le plătească victimelor suma de 473 milioane de dolari, iar în total, comentatorul va trebui să plătească suma de 1,44 miliarde.

Îți recomand și podcast‑ul în care Jon Ronson discută soarta și evoluția lui Alex Jones, publicat de Intelligence Squared. Iar un podcast care‑i este dedicat în totalitate texanului Jones este Knowledge Fight.

Întreab‑o pe Alice, autor anonim

1971. Și o poveste anonimă despre care nu e clar dacă a făcut mai mult bine sau mai mult rău. Însă editorii s‑au gândit că ar fi o idee bună să citeze în titlu piesa White Rabbit de la Jefferson Airplane. Cartea asta e interesantă pentru că relatează o crimă, o sinucidere provocată de dependența de droguri, ca fiind autentică printr‑o impostură. Nu știm sigur cât a descurajat consumul de droguri, cert e că a venit mănușă propagandei din războiul împotriva drogurilor, „War on drugs“. Am mai auzit expresii de tipul „War on terror“ de‑a lungul timpului și coincidența pare a fi că au fost bazate pe falsuri și prejudecăți.

Deși e prezentată ca fiind un jurnal anonim, iar numele protagonistei nu apare în carte, știm că Întreab‑o pe Alice a fost scrisă de doamna Beatrice Sparks. O scriitoare mai degrabă conservatoare, care și‑a început cariera publicând cărți motivaționale. Mai știm și că o mare parte a cărții este rodul imaginației autoarei și include toate clișeele panicii satanice și a presupuselor conexiuni dintre ritualurile oculte și consumul de droguri.

Întreab‑o pe Alice rămâne o carte ambiguă, care de‑a lungul timpului a fost interzisă în școli, în ciuda mesajului pe care autoarea și‑a propus să‑l transmită.

Citește mai multe în revista noastră #artstagram numărul doi (decembrie 2022).