4 descoperiri fascinante în „Comori ascunse din lumi apuse. Mari arheologi și descoperirile lor” de Silke Vry și Martin Haake

Ați avut vreodată impulsul de a descoperi ceva măreț? Vi s-a întâmplat să fie urmat imediat de senzația că totul e deja descoperit, totul știut, că trecutul nu mai are nicio enigmă și că straturile de pământ au fost răscolite de atât de multe ori că și-au cedat toate vestigiile? Mi s-a întâmplat de multe ori, mai ales în copilărie. Cu fiecare os găsit în pământ, cu fiecare insectă mai neobișnuită pe care reușeam s-o prindem eu și verișorul meu, ne simțeam mai aproape de glorie. Desigur că totul se spulbera rapid, când ne dădeam seama că osul e așa de recent că încă mai are cartilaje nedescompuse, iar insecta nu era decât un croitor mai colorat. Dar momentele acelea în care simți că ești pe buza unei mari descoperiri sunt neprețuite. 

Aceste clipe de măreție (adevărată măreție, de data aceasta) constituie epicentrul volumului scris de Silke Vry și ilustrat de Martin Haake, Comori ascunse din lumi apuse. Mari arheologi și descoperirile lor, tradus din germană de Iuliana Rusu și publicat în colecția Meridiane a Editurii ART. Specialistă în arheologie (participând la săpături din Siria, Iordania și Germania), în istoria artei și folclor, Vry povestește despre cele mai interesante descoperiri arheologice din toate timpurile, plecând de la biografia cercetătorilor, mergând pe cursul investigațiilor, construind cu multă pricepere punctul culminant și neevitând să menționeze de fiecare dată și spațiile pe care arheologii le-au lăsat necompletate, urmând ca ele să suscite interesul generațiilor viitoare. Selectând informațiile cele mai relevante (și mai apetisante), Silke Vry a realizat 21 de astfel de capsule, însoțindu-le de scurte casete de text despre diferite concepte-cheie sau cu biografii esențializate. 

Ordonate cronologic, capitolele sunt adevărate povești captivante, care reușesc să te facă martor direct al evenimentelor relatate. Parcă vezi cu propriii tăi ochi mirarea viticultorului din Roma când descoperă statuia lui Laocoon, parcă te aperi și tu de țânțari în pădurea Americii Centrale și parcă te topești și tu sub arșița din jungla Cambodgiei. Iar frumusețea poveștilor este augmentată de ilustrațiile lui Martin Haake. Nici nu e de mirare, de vreme ce ilustratorul german a colaborat cu nume precum The New York Times, The Wall Street Journal, Penguin Books și Volkswagen, primind numeroase premii. La fel cum exploratorii din vechime desenau cu talent și precizie descoperirile, pentru a le putea face cunoscute celor de acasă, așa și Haake dă viață prin forme și culoare celor mai palpitante experiențe și celor mai valoroase artefacte (multe dintre locurile unde au fost găsite intrând în patrimoniul UNESCO).

Pentru că aș reciti și cita aproape întreaga carte, am decis să (încerc să) mă limitez la patru descoperiri fascinante pe care le-am făcut eu în acest volum despre marile comori arheologice și oamenii care au ajuns la ele. Așadar:
 

Insula Paștelui

Triunghiul Bermudelor și Insula Paștelui sunt printre misterele care mi-au bântuit copilăria. Cred că am citit despre ele într-un Arbore al Lumii împrumutat (mai știți colecția aceea în clasoare mari, albastre?), dar nu m-am lămurit prea tare. Așa că m-am bucurat să găsesc în Comori ascunse din lumi apuse un rezumat bine scris al ciudatei insule și al statuilor sale. A fost descoperită în 1722, în prima zi de Paști, de echipajul amiralului olandez Jacob Roggeveen, în drum spre Terra Australis Incognita. Cu încrederea europeanului care se considera pe atunci centrul lumii civilizate, Roggeveen debarcă neștiind că ceea ce el numise Insula Paștelui avea deja un nume. De fapt, două, date de băștinași: Rapa Nui (a mai jucat cineva jocul video cu același nume?) și Te Pito o Te Henua, adică „Buricul Pământului”. Luați de aici, europeni! 

Care-i treaba cu statuile antropomorfe? Vă las să descoperiți. Ce m-a uimit pe mine este cauza depopulării acestei insule. Care are de-a face tot cu statuile: au început să fie construite prin secolul al XII-lea d.Hr și „pentru a transporta statuile din carieră spre locul prevăzut pe insulă, era nevoie de bușteni. Aceștia serveau ca role pentru transport, poate și drept macarale sau șine. Aproape zece milioane de copaci au fost tăiați cu acest scop. Urmarea a fost că pământul fertil, odinioară fixat de rădăcinile arborilor, a fost spălat de ape și de vânt. O adevărată catastrofă! Ca atare, oamenii abia mai puteau cultiva câte ceva și se bănuiește chiar că numărul locuitorilor s-ar fi redus rapid la aproximativ 100.”

Hieroglifele

Una dintre cele mai palpitante povești este cea a lingvistului francez Jean-François Champollion. Fascinat de mic de Egiptul Antic, a muncit încontinuu pentru a-și împlini visul: descifrarea scrisului egiptean. L-a ajutat și talentul lingvistic, reușind cu ușurință să învețe multe limbi, inclusiv dintre cele moarte. Studiind ani la rând cu intensitate plăcuțele cu înscrisuri descoperite în Egipt, mai ales Piatra de la Rosetta (o placă din rocă vulcanică conținând trei tipuri de scriere), a ajuns, în sfârșit, la victorie:

„Cuvântul copt pentru «soare» este ra. Urmează un semn necunoscut, apoi un «s» și încă un «s». Champollion notează Ra/-/s/s. Îl trec toate sudorile. Hieroglifele pe care tocmai le-a descifrat reprezintă numele faraonului Ramses, cunoscut deja din vechi scrieri grecești. Acesta este pasul decisiv. Acum are dovada: hieroglifele nu erau doar pictograme, ci aveau și o valoare fonetică! Aveau o pronunție anume! Agitat, se duce la fratele său, bâiguie «Am reușit!» și cade leșinat.”
 

Picturile rupestre de la Altamira

Un moment de cotitură al cercetării istoriei îi are în prim-plan pe un arheolog amator din Spania, Marcelino Sanz de Sautuola, și pe fiica sa de opt ani, Maria. Cu zece ani înainte de episodul pe care îl relatează Silke Vry, petrecut în 1879, don Marcelino descoperise mai multe peșteri pe domeniul său uriaș, numit Altamira. Adică „panoramă înaltă”. Deși avea sentimentul că va descoperi ceva nemaivăzut într-una dintre ele, doar îndemnurile istoricului parizian Édouard Piette îi dau curaj să le cerceteze în amănunt. Și bine a făcut, căci descoperirea lui (de fapt a Mariei), deși la început i-a adus neîncrederea și chiar batjocura comunității științifice a vremii, a fost unul dintre argumentele care i-a convins pe istorici să admită că istoria reperabilă din izvoarele scrise a fost precedată de o „preistorie”, din care făceau parte și picturile rupestre de la Altamira:

„Se ridică cu grijă în culoarul îngust și se uită după fiica sa. Aceasta se plictisise între timp și se depărtase un pic de el, pentru a se juca. Tatăl e pe cale să o certe când o aude strigând speriată: «Uite, tati, vaci!»”

Soldații de teracotă

Cum era de așteptat, cartea lui Silke Vry ajunge și la descoperiri mai apropiate de zilele noastre. Una dintre ele a fost realizată în 1974, când în apropierea vechiului oraș imperial Xi’an, seceta făcea ravagii, amenințând să distrugă cultura de orez și să limiteze drastic proviziile chinezilor din regiune. Un țăran, Yang Zhifa, decide să mai încerce o dată să caute apă în pământ și începe săparea unui puț. După două zile de săpat, dau de un sol mai ciudat, roșu și uscat. Peste încă trei zile nimeresc cu sapa în ceea ce se va dovedi a fi primul soldat de teracotă din marea armată neînsuflețită a primului împărat al Chinei, Qin Shi Huang:

„Bărbatul dezgropat nu era un paznic singuratic, ca el mai erau o mulțime – o întreagă armată mortuară imperială. Săpăturile, care au început în 1974 și durează până în prezent, au condus la rezultate spectaculoase: numai în prima zonă cercetată, de 12 600 de metri pătrați, s-au găsit 6000 de soldați și cai, înghesuiți unii lângă alții.”
 

***

Sunt convinsă că, atunci când veți citi cartea, veți găsi și voi alte lucruri pe care fie nu le știați, fie nu credeați că s-au întâmplat chiar așa. Pentru că istoria arheologiei e plină de descoperiri fascinante și de enigme care se lasă încă așteptate.

Publicată în format mare, cu coperte cartonate și conținând minunatele ilustrații ale lui Martin Haake, cartea ar putea fi considerată un volum exclusiv pentru copii. Ei bine, tocmai maniera în care este scrisă, ilustrată și editată o fac, vorba clișeului, „fără vârstă”, putând cu ușurință să satisfacă și nerăbdarea tinerilor cititori, dar și curiozitatea celor mai experimentați. Pentru că poveștile bune, mai ales când sunt și reale, și despre cele mai spectaculoase momente ale civilizației noastre, nu-și segmentează niciodată publicul.