4 cărți care-ți aduc realitatea în vacanță

Evenimentele tragice din jurul nostru, distorsiunile media și apetitul pentru senzaționalism și alarmism ne îndeamnă să fim tot mai vigilenți și să ne apropiem de realitate cât mai mult cu putință, ca să înțelegem mai bine omenirea și de ce se întâmplă ce se întâmplă cu ea. Așa că pentru următoarea vacanță din vara asta vă propunem patru cărți de nonficțiune, din care aflați despre despre forța distructivă a omului și a naturii, dar și despre curaj și solidaritate.

1. Unul dintre noi de Asne Seierstad // O carte care descrie chirurgical, fără romanțări și patetism, unul dintre cele mai cumplite evenimente din istoria omenirii: ziua de 22 iulie 2011, când norvegianul Anders Breivik a omorât opt oameni detonând o bombă în fața clădirilor guvernamentale din Oslo, după care a împușcat mortal alți 69, majoritatatea adolescenți, membri ai Partidului Laburist, pe Isula Utøya din Norvegia. Jurnalista Åsne Seierstad reconstituie în cel mai mare detaliu ceea ce a fost numit „9/11-ul norvegienilor”, precum și viața lui Breivik de când s-a născut și până când a fost condamnat pentru crimele sale, sondându-i mintea și căutând explicații pentru ce s-a întâmplat. Cartea acordă atenție egală victimelor masacrului și societății norvegiene în ansamblu.  

Sursa Instagram @ ali_covaciu

2. Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton de Alfred Lansing // O aventură înghețată care-l are în prim-plan pe Ernest Shackleton, o emblemă a „epocii eroice a explorărilor antarctice”. Acesta a făcut istorie după ce a încercat să traverseze Antarctica de la est la vest în 1914 și a naufragiat printre ghețurile marine. Luni la rând, el și echipajul său s-au chinuit să supraviețuiască în condiții extreme, traversând întinderi mari de gheață la pas, pe banchize plutitoare și în bărci de salvare minuscule. Exploratorul britanic și-a mutat toată atenția de la cucerirea continentului alb la salvarea oamenilor săi, într-un efort supraomenesc. Expediția lui și odiseea supraviețuirii sunt reconstituite minuțios de jurnalistul Alfred Lansing în, care a realizat interviuri cu supraviețuitori și a consultat jurnalele de bord ale expediției.

Credit foto @ Ema Cojocaru

3. Furtuna perfectă de Sebastian Junger // O altă luptă cu natura, dar cu un deznodământ nefericit. Ecranizată în 2000 într-o versiune romanțată, cartea redă o tragedie provocată de una dintre cele mai urâte furtuni din istorie, cea formată în toamna lui 1991 aproape de New England, SUA. Numită de unii specialiști „furtuna care vine la 100 de ani” sau „furtuna perfectă”, ea i-a înghițit pe cei șase pescari de pe vasul „Andrea Gail”, aflat într-o expediție de pescuit pești-spadă. În lipsa supraviețuitorilor, jurnalistul Sebastian Junger le-a  reconstituit experiența tragică din numeroase interviuri, din care a aflat, printre multe altele, detalii prețioase despre ce înseamnă să fii pescar și despre viețile celor șase victime de pe „Andrea Gail”, despre situații similare în care alții au reușit să supraviețuiască, despre ce se întâmplă cu o navă pe timp de furtună sau cu un trup uman în timp ce se îneacă.

Credit foto @ Ema Cojocaru

4. Umilirea publică în epoca internetului de Jon Ronson // O carte cu un subiect mai aproape de noi – cruzimea din social media, deși rețeaua socială pe care o vizează, Twitter, nu este una dintre cele mai populare. Jurnalistul Jon Ronson este însă foarte prezent și urmărit pe ea și documentează cazuri în care persoane care au făcut gafe mai mari sau mai mici au fost pedepsite disproporționat de cruzimea colectivă a internauților. Un exemplu este Jonah Lehrer, un jurnalist pop-sci supus unui oprobriu online care i-a distrus cariera după ce s-a aflat că a inventat un citat, sau Lindsey Stone, o femeie din SUA care și-a pierdut jobul de îngrijitoare după ce a ajuns pe net o fotografie în care se maimuțărea într-un cimitir și pentru care a fost acuzată de „lipsă de respect” de către comunitatea online. Cartea este o amplă investigaţie a revirimentului și escaladării umilirii în public, într-un grad atât de mare, că ar fi fost consider-o excesivă chiar și puritanii care practicau shaming-ul în secolul 18.

Un articol de Dacian Negrea