10 lucruri de știut despre Daniel Defoe și convingătoarea lui relatare asupra Marii Ciume din Anglia

Acceptat ca ficţiune, Jurnalul lui Defoe are totuşi valoare de document istoric, constituind cea mai cuprinzătoare şi mai convingătoare relatare asupra Marii Ciume din Anglia. Ca document artistic, Jurnalul, împreună cu Robinson Crusoe, constituie prototipuri ale operelor care arată încleştarea omului – ca entitate individuală sau colectivă – cu forţele tiranice, cu despotismul absurdului, cu primejdia şi spaima de necunoscut.

1. Jurnal din Anul Ciumei este o ficțiune istorică.

Pentru cititorul neavizat, Jurnalul lui Defoe din anul de pomină în care flagelul ciumei a decimat populaţia Londrei şi a întregii Anglii apare drept un „document de viaţă“: trăirile unui londonez care a supravieţuit calamităţii şi care a notat conştiincios întreaga desfăşurare a tragediei la care a fost martor şi participant nemijlocit. Ei bine, cartea este totuşi o operă de ficţiune, care îmbină, fireşte, adevărul istoric, documentul, cu adevărul artistic, rod al imaginaţiei creatoare. Daniel Defoe, născut în 1660, avea numai cinci ani când ciuma a năpăstuit Londra, astfel încât amintirile personale trebuie excluse dintre sursele documentare ale Jurnalului.

2. Defoe nu își arogă paternitatea tuturor operelor sale de ficțiune.

Defoe, uzând de procedeul caracteristic tuturor operelor sale de ficţiune, ba chiar şi unora dintre scrierile sale politice şi gazetăreşti, nu-şi arogă paternitatea consemnărilor, atribuindu-le lui H.F., un negustor şelar, locuitor în acea vreme al parohiei Aldgate. Mai mult, la prima ediţie a Jurnalului, apărută în primăvara anului 1722, numele lui Defoe nici nu figura pe copertă. Părinte sau precursor al realismului englez, Defoe se autoeclipsează, se dă în lături de la actul de creaţie, el nu face decât să ne capteze încrederea reproducând memorii, jurnale, însemnări aparţinând altora şi doar găsite de el.

Prima pagină a ediției originale publicate în 1722

3. Personajele sale nu sunt întru totul ficționale.

H.F., naratorul ciumei, este, după toate probabilităţile, Henry Foe, unchi al lui Daniel, un şelar care a locuit în parohia Aldgate şi a fost într-adevăr îngropat, alături de sora sa, la cimitirul Moorfields (amănunt subliniat de Defoe în unica notă cu care-şi îngăduie să întrerupă Jurnalul lui H.F.). La moartea lui Henry Foe, tânărul Daniel avea paisprezece ani. Aşa încât este posibil ca unele dintre povestirile unchiului să se fi imprimat în memoria sensibilă a copilului.

4. Defoe s-a documentat minuțios pentru scrierea Jurnalului.

Biblioteca lui Defoe, scoasă la vânzare după moartea sa, conţinea toate tainele autenticităţii acestui roman: nenumăratele lucrări de călătorii, de istorie naturală, de negoţ, precum şi tratatele medicale ale vremii, Loimologiile şi Loimografiile ce susţineau punctele de vedere atât de deosebite şi controversate ale medicilor şi clericilor cu privire la originile, căile de propagare şi mijloacele de tratare a ciumei. Şi, alături de acestea, figurau colecţiile de documente şi de ordonanţe ale autorităţilor din timpul repetatelor epidemii ce bântuiseră Anglia, precum şi colecţiile de Buletine mortuare săptămânale pe care Defoe le citează copios şi le reproduce atât de frecvent. Astfel încât, mutatis mutandis, Defoe, ca şi Jules Verne, şi-a compus la masa de lucru, încărcată de tomuri şi tratate, atât de „trăitele“ romane de aventuri exotice şi de jurnale ale ciumei.

Buletinele mortuare săptămânale // Bills Of Mortality

5. Defoe își începe cariera de scriitor la vârsta de 60 de ani, după o viață extrem de tumultoasă.

Destinat carierei clericale de către un tată lumânărar şi măcelar de tradiţie puritană, îşi schimbă vocaţia religioasă pe negustoria de ciorapi şi tricotaje; călătoreşte, cu interese comerciale, în Spania, Germania, Franţa şi Italia, este capturat de piraţi, ia parte la răscoala ratată a ducelui de Monmouth, intră în armatele victorioase ale lui Wilhelm al III-lea de Orania, redevine negustor, dă faliment, deschide un atelier de cărămizi, intră în gazetăria politică şi scrie nenumărate pamflete virulente, de gălăgios ecou, de la care i se trage întemniţarea timp de optsprezece luni la închisoarea Newgate, sub dominaţia reginei Anne; este legat în trei zile succesive la stâlpul infamiei, unde e încununat cu lauri de către admiratorii săi; eliberat din închisoare, editează o revistă cu caracter politic, se apropie de guvern, devine agent secret al partidului la putere şi îşi păstrează această calitate pe parcursul alternării la conducere a celor două partide, pregăteşte unirea Scoţiei cu Anglia, este arestat pentru neplata datoriilor, apoi amnistiat şi, în preajma vârstei de şaizeci de ani, când logic şi fiziologic forţele şi elanurile ar trebui să i se frângă sub povara atâtor vicisitudini, îşi începe cariera de scriitor.

Daniel Defoe la stâlpul infamiei. Lucrare de James Charles Armitage

6. Setea de senzațional și formația sa de gazetar l-au îndemnat pe Defoe să scrie Jurnal din Anul Ciumei în anul 1722, desi publicase - în același an - încă două romane.

Defoe a rămas toată viaţa un gazetar pasionat care îşi alegea subiectele pentru actualitatea lor. Or ciuma, aparent stinsă după 1666, răbufnise iar în 1720, în Marsilia, devenind o ameninţare pentru toate ţările care făceau negoţ pe mare. Interesul ziaristic, avid de împrejurări senzaţionale, al lui Defoe fusese obsedat de tragedia din 1665. Cu un deceniu înainte de apariția romanului, Defoe publica în periodicul Review numeroase articole, dând glas convingerilor sale privire la posibilitatea revenirii epidemiei în Anglia. La un moment dat, converteşte ciuma în argument menit să-I susţină vederile sale politice, pacifiste. Protestând, într-o serie de articole, împotriva angajării Angliei în războaiele „nordice“, adică în luptele dintre Suedia şi puterile celei de-a doua coaliţii, după bătălia de la Poltava, Defoe demonstrează că urmările imediate ale unui război ar fi foametea şi ciuma. Așadar, în 1720, când sumbrele-i premoniţii încep să se materializeze, obsesia lui Defoe începe să ia forme paroxistice.

7. Naratorului marii ciume are conceptii foarte moderne față de boală.

Naratorul H.F. îmbrățișează opiniile iluministe ale vremii, respingând motivaţia mâniei cereşti şi neputinţa omului de a o înfrunta, pe care le vehiculau diverși clerici. Concepțiile sale sunt foarte moderne, iar fraza – „Nimeni în ţara asta nu s-a îmbolnăvit decât prin molipsire“ – dărâmă toate eşafodajele teologice. De altfel, H.F. se face interpretul vederilor lui Defoe nu numai în ce priveşte legătura dintre molimă şi divinitate, ci şi cea dintre molimă şi societate. Şelarul ne ţine o adevărată prelegere de sociologie atunci când ne enumeră categoriile cel mai crunt lovite de urmările molimei – şi anume toţi cei ce trăiau din truda braţelor. Sunt urmărite înlănţuirile dintre cauză şi efect care au determinat ca majoritatea victimelor bolii să fie secerate din rândurile sărăcimii, iar molima să capete denumirea de „ciuma săracilor“.

Marea Ciumă din Anglia și efectele ei: cadre medicale care îngrijesc bolnavii, locuințe sigilate cu o cruce roșie, nobilimea care părăsește Londra, îngroparea și jelirea celor morți și revenirea supraviețuitorilor în oraș odată cu declinul epidemiei.

Gravură de John Dunstall

8. Stilul literar al lui Defoe este unul al realismului flegmatic, cum îl numesc criticii săi.

În personalitatea creatoare a lui Defoe, negustorul este dublat de gazetar. Pe lângă setea de senzaţional, de fenomenul inedit şi singular, spiritul gazetăresc se traduce la Defoe tot printr-o acumulare, dar de astă dată o acumulare de fapte. Structura realismului său se constituie dintr-o succesiune, cu meşteşug dozată, de fapte cotidiene. O zugrăvire a vieţii prin mijloace de investigaţie jurnalistică, cu o deosebită preocupare pentru detaliul material. Cumulând calm detaliu după detaliu şi fapt după fapt – unele banale sau, aparent, neesenţiale, altele dramatice, ori stranii –, Defoe creează o impresie aproape fotografică a vieţii, convingându-l pe cititor că i se înfăţişează o transcriere literală a realităţii.

9. Unii dintre contemporanii săi văd în Defoe un precursor al behavioriştilor.

Din înşirarea faptelor se alcătuieşte şi psihologia personajelor, pentru că el nu cercetează universul lăuntric al personajelor sale, nu face disecţie sufletească. Acumularea detaliilor circumstanţiale este atât de vertiginoasă şi de copleşitoare, acţiunile se derulează atât de alert, încât autorul nu zăboveşte asupra motivaţiilor psihice, nu se emoţionează, nu sondează, ci merge înainte, robust, vital şi indiferent, asemenea vieţii. Adevărul său psihologic e limitat şi simplificat, redus la comportamentul personajelor.Virginia Woolf, mare admiratoare a lui Defoe, îl acuză că „lasă la o parte întreaga natură vegetală şi mult din natura umană“.

10. Defoe este poetul Londrei secolului al XVIII-lea în aceeaşi măsură în care Dickens a fost poetul Londrei victoriene.

Romanele lui Defoe nu sunt numai văduvite de analiza psihologică, dar şi golite de peisaj. Toate abundă în geografie şi topografie, în schimb decorul e absent. Dar dacă în Jurnal nu vom descoperi recuzită de peisaj, în schimb vom cunoaşte o vibrantă Londră. În romanele sale apare spectacolul unei Londre dinamice, tumultuoase, pline de freamăt, de culoare şi de primejdii. O Londră care, în Jurnal, e spectaculos amuţită şi împietrită. Şi aici, fără a fi descrisă, Londra se recompune în faţa ochilor noştri din menţionarea repetată a străzilor, aleilor, hanurilor, berăriilor, bisericilor, cimitirelor, parohiilor, suburbiilor, podurilor, pieţelor, o Londră sinistră, devastată de ciumă, dar pulsând, suferind ca o fiinţă vie, zbătându-se să supravieţuiască şi triumfând.

Un articol bazat pe prefața semnată de traducătoarea Antoaneta Ralian

Surse foto: Londonfictions.com, Housesandbooks

Jurnal din Anul Ciumei de Daniel Defoe

Traducere din limba engleză, prefață și note de Antoaneta Ralian

Colecția Cărți cult

Editura ART, 2020