Un joc al adevărului

Titlul acestor memorii le reflectă bine conținutul: e autoironic, neobișnuit, nepretențios. Pare că autorul nu se ia prea în serios. 

Totuși, multe fragmente din carte arată cît de serios privește munca sa: eșecurile au un impact dezastruos, și au fost destule, dată fiind rezistența la inovație a publicului și a criticii vremii; autorul pieselor așteaptă cu nervozitate articolele criticilor; premierele sunt pentru el momente de tensiune și dramatism; reacțiile sale la minimalizarea propriilor scrieri sunt explozive. Cu aceeași ardoare se aruncă în petreceri și aventuri amoroase, deși recunoaște că mereu s-a simțit singuratic printre oameni și că timiditatea l-a afectat toată viața.

Cu toate că pare un om preocupat de el însuși și mai ales de ceea ce scrie, Tennessee Williams descrie cu multă afecțiune persoanele din viața sa, prieteni apropiați sau artiști cu care a colaborat: Carson McCullers, Jane Bowles, Anna Magnani, Elia Kazan și mulți alții. În aceste portrete se reflectă și talentul de dramaturg al lui Williams: din cîteva cuvinte, personajele sunt create, apar în fața cititorului ca și cum ar fi pe o scenă, în plină desfășurare. În același fel apar și evenimentele descrise: vii, dinamice, ca și cum s-ar întîmpla în momentul lecturii. Această caracteristică nu lipsește memoriile de caracterul lor meditativ, reflexiv, introspectiv. Totuși, Williams tinde mai mult spre dramatizare decît spre analiză.

Citește continuarea recenziei pe Bookblog.ro.