Talentul de a nu putea fi un ratat

de Dan Chertes acum 3 ani

Impresia asta mi-a lăsat-o despre Sorescu romanul Trei dinţi din faţă. Nu e suficient să deschizi cartea şi să citeşti. Trebuie să aştepţi ca ea să te învăluie în povestea tipărită în paginile ei, pentru a putea înţelege complet că Trei dinţi din faţă nu e titlul unei parodii. Eventual e al unei tragi-comedii.


– Atunci fă-te un mare ratat! Îl împunse Adrian.
– Asta e nenorocirea. Am încercat şi n-am nici talentul acesta.


De aici, şi titlul postării. Sorescu nu pare că s-a chinuit prea mult până să creeze un stil cât se poate de original şi surprinzător de plăcut. Luaţi în considerare că scriitura datează 1973-1975, deci perioada comunistă, din care puţină lume a scăpat neetichetată – pe drept sau nu – poet de curte al Tovarăşului (de altfel, ediţia de care vă vorbesc aici este cea necenzurată, restituită postum de către Editura Art, care a avut în vedere aşa numitul Manuscris B al romanului).


Nimic nu-l poate ajuta pe Sorescu să scape de eticheta primă de poet, după cum stau mărturie citatele de mai jos:

Când ajunseră la Vadul Oii, se întunecase. «Behăie întunericul pe-aici».

Dacă o să ajung vreodată să îmi scriu memoriile, o să cer autorizaţie să îmi citesc viaţa.


De fapt, cam toată cartea se bucură de acest stil poetic în proză, dincolo de a fi un roman liric. Nu, romanul e cât se poate de epic, poate nu epic în sensul unei acţiuni narative clasice, ci de o naraţiune care dă cadrul perfect pentru tot ceea ce Sorescu vrea să discute printre rânduri, într-un înşelător plan secund (care e, în fapt, principalul).


Poate cea mai bună replică din roman, demnă chiar de un stand-up comedy e următoarea:

Dacă te mai îngroapă a doua oară, ai mierlit-o. Ştii că nici Lazăr n-a înviat decât o dată. Când a murit a doua oară, Iisus şi-a luat mâna de pe el. «Gata, jigodie, mai ţine-te şi singur pe picioare, n-o să te învii la infinit.»


Citește în continuare aici.


Vă recomandăm şi