SELECŢIA "FORMULA AS”

de Adriana Bittel acum 5 ani

Un cititor al revistei noastre îmi reproşează într-o scri­soare că ignor în rubrica aceasta evenimentele editoriale din zona poeziei. Iată, îmi pun cenuşă în cap şi vă reco­mand azi o minune de carte a unui mare poet, mai puţin cunoscut la noi decât alţi inovatori ai limbajului artistic din secolul XX. Singularul Henri Michaux (1899-1984) ocupă un loc esenţial în arta modernă, atât prin opera literară, copleşitoare prin diversitate, cât şi cu desenele şi picturile sale. Dacă avangardiştii şi în special suprarealiştii au mers în pluton, ca o grupare cu program, ajungând la faimă şi cote mondiale, dacă sunt mult co­mentaţi şi au ur­maşi artistici până azi, Michaux, care şi-a găsit drumul pe cont propriu, e oarecum nedreptăţit. Asta deşi şi-a pus în joc întreaga fiinţă în lupta cu insuficienţa limbajului de a exprima tensiunile lăuntrice, de a atinge limitele până la care e posibilă cunoaşterea omenească. Plasat la graniţa dintre poezie, filosofie şi mistică, de­mersul lui de ex­plorare a "departelui lăuntric" e fascinant prin revelaţiile la care, ghidaţi pas cu pas de Michaux, putem avea şi noi acces, îl pu­tem însoţi în aventurile spiri­tu­lui însetat de adevăr, de înţe­lep­ciune, de echilibru. Efortul de a-l urma - ce presupune ima­ginaţie, sensibilitate, res­pec­tul tainelor esenţiale - e răs­plătit cu vârf şi îndesat printr-o încântare magică. Sigur, Mi­chaux nu poate fi un scriitor popular, chiar şi în Franţa va­loa­rea lui de patrimoniu a fost în­­târziată. Abia la sfârşitul se­co­­lului trecut întreaga operă - texte, desene şi picturi - şi-a găsit locul în trei volume din colecţia Pléia­de. În româneşte avem o bună antolo­gie, apărută la Editura Uni­vers în 2000, "Mişcări ale fiinţei interioare", cu traducere, prefaţă şi repere biobi­blio­grafice de Ga­bri­ela Duda. Trebuie spus că un ase­menea scriitor care testează limitele limbajului, evadând din determinismul formelor consacrate cultural pentru a surprinde gândirea în mişcare - e dificil de tradus. De fapt lui Michaux nu-i era suficient limbajul verbal pentru a-şi comunica traversările subiective spre adevăruri ge­nerice şi, conştient că există intuiţii ce nu pot fi comuni­cate prin cuvinte, a trecut la desen şi pictură, mai directe purtătoare de sens. Onorându-şi numele, Editura ART a publicat de curând, în ediţie bilingvă una din cărţile de referinţă ale lui Michaux, "În ţara Magiei". Traducerea apar­ţine unui valoros poet şi grafician, Dan Stanciu, înrudit în spirit cu Michaux prin propriile experimente poetice şi plastice, printr-un umor subversiv ultrarafinat, dar şi prin reculul faţă de gălăgioasa afirmare de sine a artiştilor români de azi. Nici nu se putea găsi un mai potrivit tălmăcitor şi, având alături originalul, soluţiile lui Dan Stanciu pentru re-crearea în româneşte a pro­filului stilistic atât de individual sunt în sine uimitoare. Îmi pare rău că n-am loc aici de exemple. E ştiut că, în viaţa reală, Michaux a fost, cel puţin până la un timp, un pasionat călător, care a străbătut lumea întâi ca matelot şi apoi în expediţii pe toate continentele. A scris şi publicat pseudo-jurnale de călătorie, precum "Ecuador" sau "Un barbar în Asia", în care se vede că voiajurile erau pentru el experienţe iniţiatice, până la urmă dezamăgitoare. Şi atunci îşi caută compensaţia în călătorii fictive, proiectate din imaginaţie. Unor ţări in­ventate, locuite de popoare imaginare, le sunt consacrate volumele "Călătorie în Marea Garabanie" (1936), "În ţara Magiei" (1941) şi "Aici, Podemma" (1946). Ceea ce eşuase în peregri­nările reale, devine unul din motivele ma­jore ale călă­to­riei imaginare, în care nu e interesat de et­nografie, ci de detalii morale şi psihice, de căutări spi­rituale, de aprofun­dări ale dorinţei de a comunica deplin stări, experienţe, transgresiuni în necunoscut, cu nelinişti şi suferinţe.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi