Ralf Rothmann – „Murind când vine primăvara”

de Andreea Iulia Toma acum 3 luni

Titlul și coperta m-au convins înainte de a citi orice altă informație despre această carte. Am intuit ceva din dramatismul poveștii, dar, spre surprinderea mea, abordarea acestei teme dureroase a războiului nu a mizat pe atingerea coardelor sensibile prin expresii construite, astfel încât să înduioșeze sau să provoace lacrimi. Romanul lui Rothmann radiografiază ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial,pornind dinspre miezul acțiunii, adică de la oamenii care au fost parte activă în conflict, surprinzând impresiile celor implicați vrând-nevrând în această conflagrație, în acel crunt sfârșit, oferind astfel o perspectivă a oamenilor de rând, care nu erau atât de atașați „idealului suprem” cum s-ar putea crede. Nu era războiul lor, dar erau obligați să lupte, să lase în urmă visuri și speranțe, să sufere lipsurile materiale, dar mai ales pierderea celor dragi și incertitudinea clipei următoare.

Analizând întreaga scriere, cred că mesajul scriitorului este unul care combate generalizările. Oricât de odioasă ar fi fost acțiunea Germaniei, în ansamblu, în cadrul acelui război, oamenii de rând, luați individual, au fost la rândul lor victime – nu atât ale forțelor inamice, cât mai ales ale propriilor conducători, căci nu îmbrățișau cu toții convingerile celor care le hotărau soarta. În acele luni dramatice de la sfârșitul războiului, Germania se chinuia din răsputeri să reziste, chiar dacă deznodământul era evident. Dar ofițerii germani, capii SS refuză să-și recunoască deschis înfrângerea și pe ultima sută de metri caută să-și refacă forțele armate, recrutând, din disperare și mai ales din ambiție, pe oricine era capabil să țină o armă în mână. N-are nicio importanță dacă persoana are doar un braț întreg, dacă are picioarele amputate, sau dacă abia a ieșit din adolescență, oameni care în alte condiții nu ar fi avut ce să caute pe câmpul de luptă.


Citește continuarea recenziei pe Bookhub.ro.

Vă recomandăm şi