Prin ţara unde nu e niciodată frig. GALERIE FOTO

de Daniel Nicolescu acum 5 ani

Alături de editurile Litera, ICR, Vellant, Humanitas sau Igloo media, editura Art a rămas una dintre puţinele instituţii care continuă să publice, la noi, albume de artă. Ba, mai mult, îşi îngăduie, cu apreciabilă tenacitate, să scoată albume de autor, în condiţii grafice şi tipografice pe care nu ne sfiim să le numim excepţionale. Este şi cazul acestui Cuba continuă, un dosar de călătorie atipic, închegat din fotografiile lui Cosmin Bumbuţ şi din textele Elenei Stancu (& Bumbuţ, mai rar, cu participări scurte, emancipate de zgura detaliilor nesemnificative şi cu o siluetă stilistică zveltă). O călătorie de o lună de-a lungul şi de-a latul insulei, cu popasuri la Havana şi Santiago de Cuba, trecând prin Cienfuegos şi Trinidad, prin Santa Clara şi Baracoa, înţepând munţii Sierra Maestra sau adăstând pe Playa Anćon.

E toată Cuba aici, dar nu neapărat în datele ei geografice şi în varietatea sa arhitecuturală sau a peisajelor naturale, cât, mai ales, în specificitatea tulburătoare a oamenilor ei. De toate condiţiile profesionale, de toate umorile, dar nivelaţi de un soi de inegalabil şi bizar simţ al libertăţii, care pare să însemne bucuria traiului de pe azi pe mâine, firescul statului cu burta la soare şi cu mâinile în buzunarele goale, mulţumirea de a nu avea niciun ban dar, simultan, de a nu duce nevoie de nimic. E aici, sugerează Elena Stancu, un soi de grădină a raiului, unde poamele cad din copac direct în mâna celor înfometaţi, unde peştii se zvârlă în undiţă şi unde nu e nevoie de muzica sferelor (ca să întregească senzaţia paradiziacă), pentru că ea emană din oameni precum sudoarea, adică biologic. Sigur, toţi cârtesc, dar o fac cumva în colţul gurii, ca să zică ceva şi să nu pară ne-contemporani cu momentul "interviurilor" (nu e vorba despre nişte interviuri propriu-zise, ci de nişte dialoguri exotice, şi de-o parte şi de alta, lipsite de crispări jurnalistice). Fiecare localitate sau bivuac vilegiaturistic este jalonat de fotografiile (de o frumuseţe copleşitoare, dar care respiră, simultan, adevăr, chiar când, tehnic, se vor "arty", vezi suitele cu granulaţie mare, cu expunere prelungită sau alb-negru) ale lui Cosmin Bumbuţ, de sloganurile propagandistice vechi de când revoluţia ("Vále mas la vida de un hombre, que todo la riqueza del mundo." "Si la batalla es diaria la Victoria será eterna." "El trabajo voluntario no descuidarlo jamás porque ello espiedra angular de nuestra educación comunista.", No temáis una muerte gloriosa que morir por la Patria es vivir"), aparţinând lui Che, lui Fidel sau, pur şi simplu, lui Jose Marti. Şi, desigur, de consideraţiile Elenei Stancu, povestitoarea, pe care, sprijinit de poze şi de foarte convingătorul ei ton jurnalistic, aproape că n-o poţi contrazice: "Le spunem că în oraşul aglomerat şi plin de noxe în care trăim, închişi în birouri, uităm uneori la ce oră apune şi răsare soarele. Că prietenii nu mai sunt prieteni, ci cunoştinţe, că maşinile nu se împrumută de la un vecin la altul, că nimeni nu zâmbeşte, nu cântă şi nu dansează pe stradă şi că nu poţi merge în mijlocul zilei să faci o baie în mare. Iar copiii nu pot alerga liberi pe stradă şi nici nu se pot juca nestingheriţi în faţa casei. (...) În Cuba, nu e niciodată frig, casele nu au geamuri, nici încălzire, nu ai nevoie decât de un tricou şi de o pereche de şlapi şi, când ţi-e foame, poţi culege banane şi nuci de cocos de pe marginea drumului. Ce poate să-ţi lipsească aici?"

Citește restul articolului aici.

Vă recomandăm şi