Povestiri crude şi insoliteObservator

de Bogdan-Alexandru Stănescu acum 4 ani

N-am mai citit de mult atîta proză scurtă de calitate, şi toată venită întro perioadă la fel de scurtă de timp. Dacă săptămîna trecută scriam despre cartea excelentă a lui Augustin Cupşa, săptămîna aceasta revin cu un volum semnat de Florin Iaru, urmînd ca următoarele două săptămîni să le fie dedicate Laviniei Branişte şi lui Ionuţ Chiva.

Devin pe zi ce trece mai convins de faptul că publicul prozei noastre (iar aici îl includ şi pe cel de specialitate) e unul eminamente conservator. Nu ne place să fim scoşi din bunele noastre obiceiuri, din papucii noştri de pîslă, ne e atît de bine la căldurică… Mai amuzant mi se pare că acceptăm mai uşor nonconformismele de limbaj, de superficiu, decît pe cele de structură. Lucrurile trebuie să fie clare, să aibă un incipit bine definit, o dezvoltare armonioasă, iar finalul, ei, finalul… Finalul e treabă serioasă, pentru că aici se trag concluziile (neapărat concluzii, monşer), se măsoară, se cîntăreşte şi se expune, explicit şi fără ambiguităţi inutile, ideea pe care autorele a construit-o cu rîvnă.

Iată că Florin Iaru publică o carte în care prozele nu prea respectă schema tradiţională, ba chiar îşi permite să dea cu tifla preoţilor purismului conservator. Ambiguitatea tematică se transmite şi într-o zonă destul de fragilă moral (aici e un alt punct nevralgic cocoloşit de critica de întîmpinare), cum e cazul prozei Invitatul grăbit. Gogolian pînă-n vîrful unghiilor, crescut la şcoala marilor cărţi (asta ca să dau şi neo-conilor ce-i al neo-conilor), cu un limbaj mustind de inventivitate, un Caragiale trecut prin universităţile realismului magic (vă amintiţi proza lui Ioan Lăcustă din Desant ’83?), Florin Iaru reuşeşte să pună în slujba acestor proze de 2-3 pagini (cu una sau două excepţii, unde simte nevoia să întindă materia ficţiunii pe un teritoriu mai larg) aceeaşi vervă pe care o pune şi în comentariile politice, de exemplu.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi