În cafeneaua tinereţii pierdute
Încercând să creeze o pânză de păianjen între posibilele trasee ale clienţilor cafenelei, cu eventualele puncte de intersecţie între drumurile lor, sau încercând pur şi simplu să salveze de la uitare o perioadă, o epocă, nişte ani ai tinereţii, unul din membrii grupului, numit "Căpitanul", nota într-un caiet data şi ora la care sosea fiecare, momentul în care părăsea cafeneaua şi adresa acestora, atunci când o cunoştea. Caietul se va dovedi mai târziu util atât în cadrul întâmplărilor, cât şi pentru evocarea lor.
Următorul narator, care pătrunde în cafenea prezentându-se drept "editor de artă", aruncă o lumină complet diferită asupra celei pe care o cunoaştem sub numele Louki, dar despre care aflăm că se numeşte Jacqueline Delanque şi că participă la întâlniri şi şedinţe organizate de un anume Guy de Vere, cunoscător la ştiinţelor oculte, autor al cărţii Orizonturi pierdute.
Deja, după două perspective asupra personajului, fără să vrei, te-ai transformat în detectiv, simţi că ai dibuit nişte piste, începi să cauţi printre rânduri şi să construieşti în minte un trecut pentru Louki. Atunci vine surpriza: intră în scenă vocea tinerei misterioase, pistele se dovedesc greşite şi paginile devin electrizante.
Povestea creşte încet, încet, Roland este ultimul narator şi cel care va aduce deznodământul, dar mă voi opri din a povesti, cu speranţa că am reuşit să nu ofer nicio cheie pentru descifrarea misterului şi v-am lăsat plăcerea de a descoperi singuri destinul celei care "atrăgea lumina mai mult decât alţii, cum se spune în cinematografie".
Patrick Modiano ştie exact cât şi când să dezvăluie, te transformă, cum spuneam, în detectiv, te trimite să hoinăreşti pe străduţele şi prin cafenelele Parisului şi te injectează cu nostalgie. Construcţia romanului pe cele patru fire concentrate pe aceleaşi "puncte fixe" te face să nu laşi cartea din mână până nu o termini, iar la final, să zâmbeşti trist că ai "consumat" atât de repede atmosfera Parisului.
Citeşte restul articolului aici.
