Mila și compasiunea. Sărăcia ca formă de libertate

de Elena Stancu acum 5 ani

Cuba cea săracă şi comunistă, cu locuinţe înghesuite, maşini vechi şi interdicţii economice, circulă pe Internet în imagini cu bătrîni zbîrciţi care fumează trabuc în faţa clădirilor deteriorate. Turiştii le aduc săpunuri, paste de dinţi şi deodorante, compătimindu-i pe cei despre care au auzit că sînt asupriţi de un regim totalitar. Însă tocmai aceste prejudecăţi despre o ţară considerată „nedezvoltată" adîncesc distanţa dintre „ei" şi „noi" şi ne fac, de multe ori, să pierdem esenţa.

„Nu ţi-e frică să te duci acolo?", „Să iei obligatoriu medicamente cu tine!", „Ai grijă cu cine intri în vorbă pe stradă!" au fost sfaturile pe care le-am primit de la prietenii şi cunoscuţii mei înainte de a pleca prima oară în Cuba. Părerea unanimă era că voi merge într-o ţară din lumea a treia, unde oamenii sînt violenţi şi trăiesc la limita subzistenţei, fără medicamente şi alimente de bază, că voi petrece o lună într-un spaţiu exotic şi primitiv, în care aş putea fi în pericol.

Găsisem şi eu nenumărate poveşti pe Internet despre cubanezii care suferă din cauza interdicţiilor economice şi a absenţei tehnologiei şi sînt conduşi de un dictator care nu le permite să aibă proprietăţi. Aflasem că sărăcia îi obligă să se prostitueze şi să-i înşele pe turişti. Deşi mă aşteptam ca, în realitate, lucrurile să stea cu totul altfel, am aterizat în Havana cuprinsă de emoţie şi avînd în minte o sumedenie de întrebări.

În prima zi, m-am plimbat năucită pe străduţele înguste şi colorate boem, care miroseau a fructe, peşte prăjit şi motorină, pline cu oameni binevoitori, care îmi zîmbeau uitîndu-se drept în ochii mei, fără să-şi ferească privirea. Vînzătorii ambulanţi îşi strigau fructele şi legumele, iar din baruri şi case răsunau ritmurile frenetice de salsa. Copiii se întorceau gălăgioşi de la şcoală, îmbrăcaţi în uniformele lor vişinii şi crem, cu cămăşi albe, impecabile. Sarafanele lăsau la vedere coapsele ferme ale adolescentelor seducătoare care, adeseori, se ţineau de mînă cu cîte un băiat de vîrsta lor. Cunoscuţii se pupau apăsat cînd se întîlneau pe trotuar şi rămîneau la taclale minute în şir. Pe terase, bătrînii se legănau senini în balansoare privind freamătul străzii. Timpul din Cuba se scurgea liniştitor, fără să mă apese sau să mă grăbească.

Tentaţiile ţărilor dezvoltate

Întotdeauna, cînd lucrez la un reportaj, încerc să intru în pielea celor despre care scriu şi cred că, dacă între mine şi ei ar interveni vreun sentiment de compasiune, s-ar căsca un hău care nu mi-ar permite niciodată să mă pun în pielea lor şi să îi înţeleg cu adevărat. Nu am fost tentată nici un moment să-i compătimesc pe cubanezii pe care i-am întîlnit, chiar dacă ei se plîngeau că au salarii de 15 dolari pe lună, că nu-şi permit să-şi cumpere locuinţe şi sînt nevoiţi să trăiască în aceeaşi casă cu părinţii şi cu bunicii lor. Lucrurile care le lipsesc nu sînt alimentele de bază, ci tentaţiile ţărilor dezvoltate. Îşi doresc maşini noi (s-au săturat de cele din anii '50, cărora le-au schimbat pînă acum toate piesele originale), telefoane mobile (legalizate de Raúl Castro în 2008) şi electrocasnice (absurd de scumpe din cauza embargoului economic).

Cu toate astea, nu simţi absenţa acestor lucruri într-o ţară în care oamenii ştiu să rîdă din tot sufletul şi să se bucure de mărunţişurile din jur. În lipsa tehnologiei şi a gadget-urilor, oamenii citesc, stau de vorbă în faţa caselor, în balansoare, sau, pur şi simplu, privesc marea. Bananele şi nucile de cocos cresc pe malul apei, la îndemîna oricui, iar crabii trec alene pe plajă, chiar pe lîngă picioarele tale. Este atît de cald pe tot parcursul anului, încît ferestrele nu au geamuri, ci sînt acoperite doar de obloane. Nevoile cubanezilor sînt minime, aşa că felul în care înţelegem noi sărăcia nu se aplică aici. Ei nu mor niciodată de frig sau de foame şi sînt liberi de constrîngerile pe care le aduce cu sine bunăstarea materială.

Pot spune, fără să-mi fie teamă că mă hazardez, că n-am întîlnit nici un om nefericit în Cuba. Localnicii dansează şi cîntă pe stradă, îşi petrec serile cu prietenii şi cu familiile lor, au timp să joace domino şi să meargă la picnicuri cu langustă. Chiar dacă au salarii mici, îşi suplimentează veniturile fie plimbînd turişti cu maşina, fie vînzînd trabucuri sau rom pe stradă, fie închiriind camere străinilor. Benzina o cumpără „en la calle", de la şoferii de tir care lucrează la stat şi care o vînd foarte ieftin, alimentele de bază le primesc de la stat, pe bază de cartele, şi toţi au acces la îngrijire medicală şi la educaţie.

Citiţi restul articolului în Dilema Veche.

Vă recomandăm şi