Massimo Donà – Filosofia vinului. De la Socrate la Sartre. O lectură plăcută de toamnă

de George Cornilă acum 5 ani

Ampla lucrare a lui Massimo Donà reprezintă o incursiune doctă în istoria ideilor filosofice dezvoltate în jurul "nectarului di-vin". De la Socrate la Nietzsche şi de la Marx la Sartre, vinul a fost omniprezent în viaţa şi în gândirea oamenilor din toate timpurile.

Strugurii s-au copt şi se aporpie vremea vinului. Ce lectură ar putea fi mai potrivită decât o istorie a filosofiei nectarului dionisiac?

Massimo Donà acceptă în cartea sa, încărcată cu anecdote şi istorii savuroase, provocarea unui paradox al vinului, cel prin care doar necumpătarea beţiei poate dezvălui măsura raţiunii, făcând vizibilă legătura dintre băutura deopotriva blamată şi ridicată în slăvi şi ideile minţilor strălucite, din Antichitate şi până în modernitate.

Prezentă pe pământ de 30.000 de ani (în Babilon, Palestina, Iordania şi Egipt), viţa-de-vie a aşteptat milenii pentru ca primele boabe să fie stoarse, iar vinul să devină în cultura filosofico-religioasă şi poetico-literară un simbol esenţial al experienţelor de cunoaştere, guvernate de practici ritualice precise.

Nectar ambiguu, simbol ales de Iisus Hristos să reprezinte sângele său, vărsat pentru mântuire, vinul este amintit în Epopeea lui Ghilgameş (cea mai veche scriere literară a umanităţii, datând de la începutul mileniului al III-lea î. Hr.), este prezent în Iliada şi Odiseea lui Homer, iar Herodot descrie modul în care egiptenii obţineau licoarea savurată cu prilejul marilor ceremonii sacre ocazionate de luna nouă şi de luna plină. Se considera că zeul Osiris fusese descoperitorul vinului, acesta urmând a fi folosit cu precădere ca element ritualic şi rezervat elitei exclusiviste a celor aflaţi la putere.

Herodot vorbeşte însă despre zeul Dionisos (de asemenea cu origini egiptene), fiu al lui Zeus, ca fiind cel care a adus oamenilor vinul, considerându-l întemeietorul civilizaţiei. Radiind de tinereţe şi de frumuseţe, zeul face să curgă pâraie de vin (vinul reprezentând viaţa, asemenea apei sau poate chiar mai mult decât apa), împarte fericirea şi uitarea, face minuni divine şi întinde capcane perfide, dovedind puterea nebuniei şi a delirului. Limbajul omului beat devine la vechii greci limbajul zeilor, uitat de către muritori şi reamintit prin vin.

Viaţa celor ce îl urmau pe Dionisos, zeul beţiei vitale, reprezenta cedare în faţa poftelor, dărâmarea opreliştilor, comuniunea cu natura şi îmbrăţişarea sexualităţii. Anticii priveau ambivalent vinul, atât ca simbol al liniştii, cât şi ca unul al neliniştii, reprezentând atât viaţa, cât şi moartea (fiind atât un provocator al bolii, cât şi un remediu al acesteia), precum şi o uniune perfectă cu divinul.

Socrate considera băutura o metaforă a adevărului şi a vieţii. Acesta era convins că starea de ebrietate oferă posibilitatea unei manifestări mai autentice a ceea ce suntem cu adevărat. Despre el se spunea că "bea oricât şi cu oricine".

Platon susţinuse că vinul accentua tendinţele naturale ale omului, iar consumul acestuia ca fiind o premisă adecvată a oricărei meditaţii filosofice demne de luat în seamă, cunoscând poate faptul că perşii discutau despre afacerile cu adevărat importante doar după ce se îmbătau. Cu toate acestea, el considera că trebuie interzis consumul vinului înainte de 18 ani şi îmbătatul înainte de 40 de ani, fiind de acord cu o serie de gânditori ulteriori, printre care şi Schopenhauer şi Leopardi, conform cărora bătrânilor li se permite ca, părăsiţi de Venus, să se refugieze în braţele lui Bacchus. Aristotel, cel mai ilustru discipol al lui Platon, vede însă ca posibil efect al băuturii, transformarea unui om în opusul său.

Citiţi restul articolului aici.

Vă recomandăm şi