Liberul arbitru în Sistemul Solar (Kurt Vonnegut, „Sirenele de pe Titan”)
Kurt Vonnegut este poate cel mai nedreptățit autor postmodern american. Cu o armată de fan(atic)i în spate și o alta de critici care l-au lăudat constant, dar nu au avut niciodată curajul de a-i acorda premii cu adevărat „grele”, Kurt Vonnegut a alergat toată viața de unul singur pe un culoar doar al lui. Cărțile sale, imposibil de clasificat, nu seamănă cu aproape nimic altceva – convenția e adeseori cea a literaturii SF, stilul e postmodern până-n măduva literelor, viziunea asupra lumii e condusă de un sarcasm necruțător. Avem de-a face cu un autor care, deși a fost nominalizat la premii precum Hugo și Nebula, nu le-ar fi meritat, fiindcă ceea ce scrie e doar convențional literatură de anticipație, și deși nu s-a aflat niciodată pe lista scurtă a Nobelului, l-ar fi meritat din plin.
Proaspăt ieșiți din paradigma postmodernismului (înlocuit de ceea ce de la David Foster Wallace încoace se cheamă new sincerity), poate n-ar strica să facem uneori un pas înapoi, să privim cu detașare un curent literar formidabil de bogat, și să-i revizităm o parte din capodoperele mai puțin știute ori comentate de public. Seria de autor pe care Editura Art a decis să i-o dedice lui Kurt Vonnegut (publicat anterior și la Polirom ori Humanitas) reprezintă prilejul perfect pentru a reciti una dintre cărțile de tinerețe ale autorului american, chiar a doua din punct de vedere cronologic, Sirenele de pe Titan.
Dacă în volumul de debut, Pianul mecanic, Vonnegut încă își căuta vocea, amprenta stilistică, și avea mici reticențe în a scrie exact așa cum și-ar dori, Sirenele de pe Titan e un roman perfect închegat, încheiat la toți nasturii, condus cu măiestrie de la un cap la altul și, mai ales, scris cu o plăcere nebună. Se vede că autorul a lăsat orice formă de inhibiție la o parte și și-a descoperit stilul care avea să-l consacre: fraze extrem de scurte ca alcătuire sintactică, un amestec de cuvinte simple (enervant de banale chiar) și vorbe inventate, jocuri lingvistice, aluzii jucăușe, ritm alert, dialog mult și adesea voit artificial. Din Vonnegut e aproape imposibil să citezi vreo pagină fără a te teme că ai putea părea caraghios, fiindcă aproape orice bucată mică de text ai alege, ar semăna cu o scriere de școală primară cel mult. Și totuși, când faci un pas în spate și observi întregul, pânza în care Vonnegut își țese povestea și-și învăluie personajele, nu poți să nu rămâi uluit. Ești sedus prin cuvinte simple și fraze curate, percutante, pentru a ți se așterne apoi în fața ochilor un tablou fascinant. Iată descrierea organizării unei armate utopice, în care recruții au implantată în creier o antenă prin care pot fi controlați oricând: „Boaz avea o mică cutie de control în buzunarul drept din față de la pantaloni cu care putea să-i silească pe colegii lui de detașament să-i facă toate poftele. Cutia era de mărimea unei sticluțe plate. La fel ca o sticluță plată, cutia era curbată în așa fel încât să se potrivească formelor unui trup omenesc. Boaz alese să o poarte cu el pe suprafața bombată a coapsei lui. Cutia de control avea șase butoane și patru taste. Prin manevrarea lor, Boaz putea administra durere în orice cantitate oricui dorea, putând să-l facă pe acela să ia poziție de drepți, să audă o tobă mică, să meargă în pas de defilare, să se oprească, să ia poziție de culcat, să dea onorul, să atace, să se retragă, să sară pe loc sau înainte și înapoi… Boaz nu avea antenă în craniu. Liberă ca pasărea cerului, așa era voința lui Boaz.” (p. 117)
Citește în continuare pe contrafort.md.
