La Playa Larga!

de Ema Stere acum 5 ani

Dintre destinațiile exotice, iată una cu adevărat extraordinară: Cuba. Elena Stancu și Cosmin Bumbuț se aflau la al doilea, respectiv al cincilea drum în țara insulară a lui Fidel Castro, când au decis să conceapă împreună o carte.

Așa a apărut Cuba continuă. Interviu cu autorii de Ema Stere:

De unde ideea de a merge în Cuba? Nu e o zonă periculoasă?
E.S. Nu e deloc periculoasă. Eu nu m-am simțit niciunde atât de în siguranță ca în Cuba, în nicio țară și în niciun oraș din România. În Paris cred că totuși mi-ar fi frică să mă plimb seara singură pe stradă. În Cuba n-aș fi avut probleme.
C.B. Am citit un ghid routard despre Cuba și scria că e considerată una dintre cele mai lipsite de violență țări din lume.

Dar cum ai ajuns prima oară în Cuba, Cosmin?
C.B. Ideea a fost a unui prieten de-al meu, Voicu, care a tras de mine vreo șase sau opt luni. Găsise un bilet de avion ieftin. Eu l-am repezit, i-am spus că nu vreau să merg în Cuba, nu mă interesa. Făceam niște fotografii de publicitate pe vremea aia și eram prea absorbit. Dar el insista: „e foarte ieftin biletul, cumpără-l și te gândești tu mai încolo." L-am cumpărat și pe urmă, când se apropia plecarea, am început să îmi fac lecțiile, să văd cu ce se mănâncă Cuba, ce se întâmplă pe acolo. Uitându-mă pe net, căutând informații pe Google, am intrat oarecum în atmosferă și așa am ajuns. Întâmplător. După care am mers iar și iar fiindcă mi-am făcut prieteni și mi-a plăcut foarte mult. M-am simțit bine.

Ați lucrat împreună sau separat, când ați făcut cartea?
E.S. Am lucrat împreună, dar am zis de la început că nu vrem să condiționăm, ca într-o revistă clasică, fiecare text de o fotografie. Inițial, Cosmin nu văzuse textele pe care le scriam eu, nu știa ce poze poate alege. Dar pe urmă, când a făcut designul cărții, a lipit imaginile de text și ele s-au alăturat într-un mod foarte funcțional - deși nu este un portret de personaj cu poză și text, mai degrabă găsești detaliile în text și atmosfera în poză sau invers.
Fotografiile arată o atmosferă foarte colorată, de carnaval, cu multă lume pe stradă, iar textul vorbește despre această convivialitate, despre faptul că poți să împrumuți mașina vecinului ori să dansezi la orice oră. După care vine partea șocantă, în care Elena scrie „ce păcat că nu mai avem asta în România". Ești foarte sinceră, foarte candidă cu privire la un subiect atât de delicat.
E.S. Mi-a fost foarte teamă, mai ales în România, de un discurs de genul ăsta. Am stat să mă gândesc dacă să o spun sau să nu o spun și până la urmă mi-am asumat lucrul ăsta, fiindcă era ceea ce simțeam și ceea ce gândeam. Nu simțeam niciun regim totalitar care să-i chinuiască pe oameni, nu simțeam nicio teamă în felul în care ei vorbeau. Nu vedeam decât fericire și veselie în jurul meu - o fericire pe care noi chiar am pierdut-o în România, în schimbul unui individualism și unui egoism care ne-au cuprins complet. Lucrurile în Cuba stau cu totul și cu totul altfel. Nu avea rost să le descriu în alt mod decât cel în care le simțeam.

Citiţi restul interviului aici.

Vă recomandăm şi